De aproape fiecare dată când închid telefonul după o lungă discuție cu una dintre cele mai bune prietene, despre o bucurie, ori poate povestind vreo mică furtună, inima mi se îmbracă în recunoștință. La finalul oricărei întâlniri, parcă nu îmi ajung cuvintele pentru a exprima ce bucurie e aceea de a avea prieteni.
Indiferent de câte metafore ar putea fi folosite în descrierea prieteniei, cred că cele mai potrivite sunt cele simple, curate, firești. Iar cu firescul ei nu a încetat vreodată să mă surprindă! Fiindcă, în ciuda faptelor deosebite ale prieteniei, naturalul în care se îmbracă o face părtașă fiecărui suflet. Nu cred că au fost prea multe amintiri auzite la bunicii, la părinții mei sau chiar la cei de vârsta mea, care să nu amintească de prietenii cei mai buni. O părtășie cotidiană la marile sau micile evenimente ale vieții, care multiplică bucuria și ușurează suferința.
Astfel încât nu pot să nu-mi amintesc de eternele, lungile discuții cu prietenii mei din timpul perioadelor dificile, care, printre plângeri felurite, au puterea extraordinară de a ridica mult din greutate. Sigur, problemele, stresul sunt tot acolo, însă puterea liniștitoare a acestor împărtășiri nu o pot explica decât prin minunea prieteniei. Aici găsesc, personal, miracolul ei! Soluțiile nu sunt nici imediate, nici rapide, totuși sufletul își găsește deseori puterea, după ce oftează față de ei. Taină, ori poate doar picătură de veșnicie ascunsă sub aspectul firescului!
Iremediabil, gândul îmi ridică în fața inimii o amintire dragă a prieteniei. Iar imaginea unei nopți lungi, care s-a continuat până dimineața, începută cu multe lacrimi din partea mea și sfârșită într-un zâmbet larg, îmi încălzește iar sufletul. Mutându-mă la o nouă facultate mult mai dificilă, simțeam din zi în zi cum avântul mi se atenua. Dar venind în vizită doi dintre cei mai buni prieteni, după o îmbrățișare și o discuție lungă, inima și-a luat încă o dată poziția de zbor. Iar eu, dincolo de curajul pe care l-am primit, am rămas din nou cu profunda convingere că cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie prietenia este un sincer mulțumesc. Cred cu tărie că acest chip al prieteniei este universal. Face parte din miracolul ei ca prietenii să ne primească o parte din dureri, fără să simtă greutatea lor.
Însă, pe lângă marele sprijin al prieteniei lor, mi-ar fi dificil să nu amintesc marea bucurie a împărtășirii întâmplărilor frumoase. Nevoia pe care o simt, atunci când zilele sunt darnice în fericire, de a vorbi cu ei. Nu de puține ori mă uimesc și mă numesc cu adevărat binecuvântată în momentele în care, indiferent de problemele lor personale, se bucură atât de mult pentru mine, încât pare că bucuria mea le aparține. Și sigur că le aparține! Nu știu ce farmec ar fi avut un premiu literar pe care l-am primit anul trecut fără toată bucuria pe care am văzut-o atunci în ochii lor. Nu era nicidecum doar evenimentul meu, ci al nostru, fiindcă trăiau odată cu mine acea satisfacție. Sau cum aș putea desprinde întâlnirile noastre de tot umorul cu care ne colorăm zilele unii celorlalți. Lucruri firești ale prieteniei, dar care pentru mine o transformă în acel loc cald al inimii.
Totodată, deplin caracteristică prieteniei am înțeles ca fiind statornicia. Iar acesta e un alt aspect al acestei legături, pe care îl numesc, fără tăgadă, picătură a veșniciei. Anii de școală au fost prețioși mai ales din prisma unei prietenii pe care timpul a îngăduit-o de atunci. Firește, zilele ne-au purtat prin diferite locuri, dar se pare că numai fizic, întrucât inimile ne-au rămas apropiate. Nu vorbim des, vorbim atunci când trebuie, iar aici e doar meritul inimii. De mai bine de opt ani nu mai stăm în aceeași bancă, dar acest fapt nu a fost un impediment pentru statornicia prieteniei noastre. Nu pot uita surprinderea pe care am avut-o, anul trecut, când la aniversarea zilei mele de naștere a venit alături de alți prieteni pentru a-mi face o surpriză, în ciuda depărtării și a orei târzii. Iar urarea ei O prietenie care nu a fost afectată nici măcar de timp sau distanță. Îmi doresc să îi putem dovedi în continuare timpului că lucrurile vor fi la fel!, nu face decât să îmi întărească mereu încrederea în trăinicia prieteniei adevărate.
În cufărul a ceea ce simt eu a fi prietenia mai așez cu mare grijă unul din cele mai deosebite sentimente, acela al despărțirii de orice aparență, al iubirii necondiționate. Despre el mă simt cu adevărat nevoită să amintesc, fiindcă l-am trăit din plin, asemenea multora dintre cei îmbogățiți cu prietenia. Lângă prieteni am această stare a libertății totale, de întoarcere acasă. Iubirea lor nu e legată de aspecte exterioare ale mele, ci direct de sufletul meu. Nu îmi e teamă să îmi exprim vulnerabilitatea, căci pentru ea am primit doar îmbrățișări, nu îmi e teamă că glumele nu îmi vor fi înțelese, fiindcă au fost primite mereu prin complicitate, cum nu îmi e frică nici să greșesc, pentru că la final mă așteaptă un sfat sincer. Fiind adesea ocupată sau poate doar neatentă, neglijam să îi contactez. Iar când luam legătura cu ei, o făceam cu o oarecare nesiguranță. Firește, era o nesiguranță nefondată. Fiindcă, la capătul celălalt, mă aștepta, cu brațele deschise, prietenia! Eram acceptată exact așa – cu întârzieri, uitări – și iubită! Inevitabil, mă întrebam ce leagă sufletele atât de mult încât înțeleg defectele fără explicații?!
Tot prietenia mi-a dezvăluit această uluitoare abilitate a sa de a descoperi esențialul. Un chip drag al ultimilor doi ani devine referință pentru această dezvăluire. O prietenie care m-a surprins mai întâi prin legarea ei, întrucât suntem atât de diferite. Dar prietenia nu a ținut cont de asta, pentru că a escaladat toate caracteristicile noastre exterioare și ne-a unit prin asemănarea sufletelor, pe care nu aș fi intuit-o vreodată. Iar întâlnirile noastre sunt doar întâlniri de suflet! Prietenia mi-a revelat această identificare a inimii celuilalt, printr-un limbaj doar al ei. Altfel nu îmi pot explica cum două persoane atât de diferite pot fi atât de apropiate.
Iar bucuria de a avea prieteni nu o pot exprima fără să numesc creșterea spre mai bine, mai frumos! I-am găsit mereu ca pe o imagine constantă a omului care mi-aș dori să devin. Îmi apar în minte momente în care ne strângem în jurul unor idei, în jurul unor fapte bune sau a împărtășirilor care ne ajută în devenire. Prietenia cu cel pe care îl numesc și dragul meu îmi stă mărturie pentru aceasta. Multă motivație și îndreptare a privirii către ceea ce contează cu adevărat s-a revărsat din această prietenie. Îmi place să spun că tovărășia lui mi-a oferit mai multe tipuri de iubire, printre care se numără iubirea de istorie și de țară. Alături de ei devin mai conștientă de lucrurile cu care sufletul ar trebui să se îndeletnicească, ce merită efortul și ce nu.
Prietenia e trăită, desigur, de fiecare în parte. Totuși, sunt nuanțe ale ei care traversează nisipul mișcător al timpului fără să îmbătrânească. Prin legătura aceasta tainică înțeleg dar, primit și de dăruit. Dincolo de amintirile care grăiesc neîncetat, prietenia este pentru mine acea prezență care nu permite să trăiesc fără recunoștință. Iar eu nu cred că aș putea să închei altfel, decât spunându-le, așa cum poate oricine ar încheia câteva rânduri despre părtașii sufletului său, că le mulțumesc și îi iubesc mult!