Statisticile ne spun că România este principala țară membră a UE sursă a traficului de persoane spre țări din Uniunea Europeană. Aproape jumătate din femeile care se prostituează în țările Europei occidentale sunt din România. Urmează Republica Moldova, Ucraina și Rusia.
Câte tinere a pierdut poporul român prin traficul de femei după căderea comunismului? Este o întrebare pe care nici nu îndrăznim să ne-o punem, pentru că ar însemna să ne îndreptăm atenția spre una dintre cele mai grave fapte de lipsă de iubire de aproapele și de lipsă de patriotism din ultimele decenii. Totuși, trebuie să ne punem această întrebare, pentru că doar cunoscând dimensiunea reală a unei probleme există șansa de a o rezolva.
An de an, mii sau zeci de mii de adolescente și tinere din România și Republica Moldova au ajuns victime ale exploatării sexuale în Occident, traficate de rețele de români. În cei 30 de ani de la căderea comunismului, numărul lor depășește, probabil, 1 milion.
Un număr pe care nu îl poate valida sau invalida nicio instituție oficială de stat sau europeană, ori de cercetare academică sau a societății civile, pentru că nimeni nu a întreprins un demers sistematic pentru a cerceta măcar numărul victimelor; cu atât mai puțin ce s-a întâmplat cu ele.
Metoda Loverboy – „Iubitul”
Când se vorbește despre traficul de persoane, primul gând este la răpirea acestor persoane.
Răpirea – orice femeie sau fată îi poate cădea victimă, într-un moment în care se află singură într-un loc fără oameni sau cu puțini oameni de față sau dacă merge la o întâlnire fără să anunțe părinții, familia sau prieteni care sunt în legătură cu părinții, cu familia.
Dar nu răpirea este calea prin care marea majoritate a femeilor sunt traficate. Ci o metodă care la început nu implică violența, ci mimează dragostea și sprijinul: metoda Loverboy („Iubitul”).
Dintre adolescentele și tinerele românce, 80% sunt vulnerabile la metoda Loverboy. Aceasta înseamnă că, dacă sunt alese ca țintă, 80% din ele nu au nicio șansă să scape de trafic și exploatare.
Metoda Loverboy exploatează existența unor dificultăți reale în viața unei adolescente sau tinere și visul firesc al acesteia să aibă o viață mai bună în viitor.
Traficanții identifică o potențială victimă și apoi unul din ei desfășoară o adevărată campanie de cucerire sentimentală a acesteia, care durează de la câteva săptămâni până la câteva luni. Țintele sunt în special tinere care sunt în mod evident vulnerabile: din familii dezorganizate (eventual aflate în sistemul de stat de protecție a copilului), fără o situație materială ridicată, fără nivel de pregătire școlară ridicat, care sunt dornice să primească atenția, dragostea, protecția, siguranța și stabilitatea pe care nu le-au primit în familie.
La început, traficantul o înconjoară pe victimă în mod sistematic cu multă atenție, o flatează, îi oferă cadouri și ieșiri în public care o măgulesc și o fac să se simtă iubită și în siguranță. Îi promite împlinirea viselor și o viață sigură alături de el. În paralel, în mod intenționat o izolează de grupul de prieteni și de familie.
Când consideră că aceasta a devenit dependentă emoțional de el și nu are un apropiat care să intervină, are loc plasarea în circuitul exploatării sexuale, fie direct de către el, fie prin vânzarea ei. Trecerea de la falsa relație de dragoste la exploatare poate avea loc în două moduri.
Unul este violent, în care se folosesc bătaia, violul, șantajul cu fotografii și clipuri video realizate în mod consimțit sau pe ascuns în timpul relațiilor intime, confiscarea actelor și a telefonului și preluarea accesului la conturile persoanele de pe rețelele de socializare.
Celălalt mod este neviolent: traficantul continuă falsificarea poveștii de dragoste, amăgindu-o că pentru împlinirea planurilor lor de a avea un viitor frumos împreună este nevoie ca pentru o perioadă să practice prostituția, pornografia sau video-chat-ul. Dacă dependența emoțională s-a instalat, victima va accepta ani de zile situația fără nicio opunere, chiar dacă rațional este clar că viitorul frumos nu există, ci este mințită și folosită.
De ce este atât de dificilă stoparea traficului?
Un studiu din 2016 a arătat că, în acel an, 3,5 milioane de femei și 1 milion de fete minore au fost victime ale exploatării sexuale, la nivel mondial.
Statisticile europene arată că doar una sau două din 100 de victime sunt salvate și că doar un traficant din 100.000 de traficanți europeni este condamnat!
De ce se cade pradă traficului atât de ușor și de ce este atât de grea stoparea traficului?
Un adevărat zid de protecție, aproape de nestrăbătut, ține victimele închise în iadul pe care îl trăiesc și îi apără pe traficanți astfel încât să își continue lucrarea distrugătore, șansele fiind mai mari ca ei să se ucidă unii pe alții în conflicte între ei decât să fie deferiți justiției.
Acest zid de protecție are părți văzute, dar și structuri de rezistență nevăzute.
Familia și societatea nu previn traficul
Piedicile principale în prevenție sunt familiile disfuncționale și lipsa de informare publică.
În România, Republica Moldova și la românii din Ucraina sunt condițiile ideale pentru înflorirea traficului de femei: sărăcia unor segmente sociale, lipsa de informare despre cum are loc traficul de persoane și despre implicațiile tragice ale exploatării pentru victime, lipsa de conștientizare a responsabilității pentru siguranța propriei persoane și concepția naivă că „mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”, ușurința călătoriei în țări consumatoare de prostituție (cu pașaportul românesc), lipsa de implicare sistematică și de anvergură a statului și a societății în această problemă, impunerea impresiei false că începerea vieții intime înainte de căsătorie este un semn de civilizație și facilitarea publică a infidelității în căsătorie, ipocrizia cu care sunt tratate victimele în comparație cu traficanții și cu consumatorii.
Victimele nu vorbesc pentru că sunt disprețuite
De ce știu viitoarele victime atât de puțin despre drumul pe care merg voioase? De ce nici cei din jur nu realizează ce va urma sau nu fac ce trebuie ori nu pot opri drumul spre trafic?
Primele persoane care ar trebui să le prevină și să prevină societatea sunt cele care au fost deja victime. Dar femeile care cad victimă traficului devin cumva nevăzute pentru societate. Modul în care curge viața lor este în afara spațiului public. În afară de cele aflate în aceeași situație, ele nu povestesc nimănui ce înseamnă cu adevărat viața lor. Iar dacă povestesc, sentimentele lor, dorințele lor, durerile lor sunt minimalizate din cauza a două păreri false, dar larg răspândite: ideea că ele au ales liber să facă ceea ce fac și aceea că, dacă ele ar vrea să iasă, ar ieși singure din prostituție.
Piedica principală în calea scăpării persoanelor traficate este lipsa de înțelegere a efectului răului asupra victimelor.
Neștiința și disprețul întrețin uciderea
Disprețuirea publică a femeilor care ajung în prostituție este cadrul general care întreține disprețuirea lor de către clienți și de către proxeneți. Opusul disprețuirii nu înseamnă lăudarea lor sau a ceea ce fac, ci înțelegerea că sunt victime mai mult sau mai puțin conștiente, poate cu un oarecare consimțământ, dar în mod esențial victime.
Traficul este, aproape în toate cazurile, capătul unui drum presărat cu traume, lipsă de ocrotire, abuz în copilărie și adolescență. Multe dintre femeile recrutate prin metoda loverboy au fost întâi abuzate de rude, de vecini, de cunoscuți ai părinților, de colegi, nu de puține ori chiar de partenerii de viață ai mamelor lor, alții decât tații lor, fără ca mamele să își dea seama.
Având în vedere această realitate, țările nordice din Europa și-au întemeiat politicile publice pe considerarea femeilor din prostituție ca victime. De aceea, ele îi incriminează legal doar pe traficanți, proxeneți și clienți, nu și pe femei. Măsura este similară interzicerii poligamiei, care s-a făcut pe considerentul că o femeie aflată într-o căsătorie poligamă este apriori o victimă, a cărei demnitatea este negată.
Doar când vom înțelege la nivel de societate că femeile din industria desfrânării sunt victime și sunt profund afectate de traumele anterioare și de traumele din perioada exploatării se va putea face mai mult. În România există un singur centru eficient în reabilitarea și reinserția socială a victimelor traficului de persoane. Iana Matei, cea care l-a înființat, spune că, în primele luni, reacția celor care ajung la centru (recuperate de poliție din bordelurile unde erau ținute cu forța) este să fugă la traficant/proxenet. Abia după consiliere pe termen mediu își revin și realizează ce li s-a întâmplat. Majoritatea sunt afectate de sindromul Stockolm, de empatizare cu abuzatorul.
Mai mult decât faptul că răul le deteriorează capacitatea de a se depărta de el și de a ajunge la bine, răul care li s-a întâmplat fără voia lor le poate cuprinde atât de profund încât îl copiază. Circa 20% dintre membrii rețelelor de trafic sunt femei, majoritatea rude sau victime ale șefului rețelei. Două cazuri reale: pentru a ieși din prostituție (fusese vândută de o colegă de școală), o tânără și-a vândut sora minoră; o alta, în timp ce a fugit de unde era ținută cu forța, a avut un accident și rămas cu o dizabilitate pe viață și, pentru că nu putea avea un serviciu bine plătit, a propus foștilor ei traficanți să le ofere ea fete în viitor.
Cererea continuă și neincriminată
Pe de altă parte, cei care generează și întrețin exploatarea sexuală sunt consumatorii, care nu au parte de blam social nici măcar cât victimele, darăminte pe măsura reală a ceea ce fac ei: participă la uciderea sufletească și, pe termen lung, și la cea trupească a femeilor.
Statul nu ia măsuri adecvate în materie de justiție. De exemplu, poliția acționează doar după depunerea plângerii în loc să acționeze proactiv; nu oferă protecție victimelor, silite adesea să își schimbe declarațiile, mai ales atunci când procesele se desfășoară cu traficanții în libertate; nu oferă protecție martorilor, din contră, numele lor apar în acte publice, pe internet; victimele nu au bani pentru avocați capabili; avocați specializați în apărarea intereselor victimelor sunt puțini; sunt puțini și judecătorii specializați în cazurile de trafic; victimele nu primesc despăgubirile dispuse legal, pentru că nu au banii necesari. Acest aspecte ușurează re-traficarea victimelor, care se găsesc fără protecție, fără bani, fără serviciu, fără familie, într-o situație mai rea decât cea din momentul primei traficări.
Cine sunt traficanții?
Dincolo de denumirile de traficant, respectiv victimă, faptele sunt rodul unor oameni. Acești oameni au moduri de a fi, au o educație primită și fac alegeri de viață. Înțelegerea lor ajută la a înțelege ce se întâmplă în oroarea traficului.
O trăsătură comună a traficanților este lipsa educației superioare, dar prezența unei inteligențe native, a vicleniei, a trufiei și a dorinței de putere. Traficanții cunosc bine legile, cu scopul de a se feri de ele. Aceste două paralelisme arată că patima trândăviei îi face să nu muncească, să nu dezvolte ceea ce au.
Diferența dintre modul în care ei se percep și modul în care victimele îi percep este uriașă și se datorează faptului că ei inversează binele și răului. Este foarte greu pentru ei să părăsească ceea ce fac și este foarte greu pentru victime și societate să înțeleagă că se confruntă cu cineva pentru care răul este bine și binele este rău.
Iată cum îi descriu victimele pe traficanți: arogant, brutal, inuman, manipulator, șmecher, măgulitor, viclean, fără milă, adicție de putere, fermecător, sociabil, egoist, prevăzător, rafinat, încrezător în sine, agresiv, intimidant, lipsit de moralitate sau cu o moralitate defectuoasă, obsedat de sex.
Ei se descriu pe ei înșiși astfel: personalitate creativă, onest, cinstit, strict și ordonat, comunicativ, pozitiv, conștiincios, naiv, un om bun, sprijinitor, respectuos, de încredere, inteligent, cu simțul umorului, om cu principii.
Viziunea despre sine se întemeiază pe considerarea femeii victime ca un obiect care este dator să îl slujească pe proxenet, pe traficant, în mod absolut, fără nicio preocupare pentru ea însăși sau oricine altcineva. Această stare reprezintă un eșec al dezvoltării armonioase a lor și un eșec al relației cu aproapele, o adevărată stare de iad în care căută să îi domine și să îi abuzeze pe ceilalți.
Normativizarea patimii desfrânării
Există un cadru mai larg, internațional, care facilitează traficul de femei și păstrarea mentalității publice care disprețuiește femeile care despre care am vorbit. Este vorba despre separarea artificială între industria exploatării sexuale și traficul de persoane.
Prin legalizarea diferitelor forme de prostituție (pornografie, video-chat, bordeluri) este întărită falsa percepție că femeile de acolo fac ceva liber consimțit, ca și cum ar avea un serviciu oarecare, că bărbații care sunt clienți sunt niște cumpărători care au nevoie de un produs, iar proxeneții sunt oameni de afaceri respectabili, cu familii și copii, care contribuie la bugetul țării. Ca urmare, statutul și starea femeilor de acolo nu mai sunt analizate cu atenție.
Corectitudinea politică ignoră apriori realitatea că cea mai mare parte a femeilor din prostituție, pornografie și video-chat sunt traficate.