Omul este ființa cea mai importantă pentru Dumnezeu, căci El a hotărât în Sfatul cel mai înainte de veci să-l facă pe om dumnezeu după har, părtaș iubirii care era între El și Fiul Său. Astfel, omul poartă chipul Fiului lui Dumnezeu, însă acest chip nu este desăvârșit, ci omul trebuie să-l actualizeze prin lupta sa de a câștiga deplina asemănare cu Hristos. Din punct de vedere duhovnicesc, acest efort poartă numele de „curățire a minții” sau de câștigare a „curăției minții în Hristos”, fiind însăși inima, conținutul acestui drum care poartă numele de „Urcuș spre Înviere”.
Ieșind din ascultare, Urcușul spre Înviere i-a devenit omului cu neputință, motiv pentru care Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a aplecat către om spre a-l ridica la dreapta Tatălui. Iar calea ne-a arătat-o Fiul prin exemplul Său, căci „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Astfel, nu trebuie să înțelegem ascultarea ca pe o simplă virtute sau ca pe un „act reparator”, ci trebuie să vedem în ea însăși taina unirii omului cu Dumnezeu.
Mai mult, ascultarea devine garanția și semnul că omul începe să vorbească limba lui Dumnezeu, conform cuvântului Mântuitorului Hristos: „De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu” (Ioan 8, 43). Aici se vede că simpla dorință de a „înțelege” limba lui Dumnezeu nu este suficientă; este nevoie de ajutor, cum vedem în cazul famenului etiopian, care i-a cerut Apostolului Filip să-l povățuiască, zicând: „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 31).
Ascultătorul este menit să crească și să rămână în intimitatea lui Hristos, de aceea chemarea lui este să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu. Mai întâi vede lucrurile „prin ochii Părintelui”, lăsând mintea Părintelui duhovnicesc să i-o „înlocuiască” pe a sa. Apoi mintea Părintelui este „înlocuită” de gândul lui Hristos (cf. 1 Corinteni 2, 16), iar aceasta nu poate fi lucrare omenească!
Chipul lui Dumnezeu se pictează în noi prin virtuți, acestea fiind întruparea voii lui Dumnezeu în lume. Ascultarea este însă pensula cu care Hristos – folosind mâna Părintelui duhovnicesc – Își pictează propriul Său chip, iar ucenicul, lăsându-se în această mână, își vede Părintele (cel puțin la început) ca pe Hristos. Cu timpul, exersându-se în ascultare, ucenicul începe să-și „picteze” propriul său răspuns, începând chiar să simtă cum se conturează chipul lui Hristos în sine. Ucenicul începe atunci să se desprindă de Părintele său, adică imaginea Părintelui începe să se diminueze treptat, pe măsură ce chipul lui Hristos capătă contur (cf. Ioan 3, 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”). Cu toate acestea ucenicul, deși simte că ascultarea are o putere proprie, Îl vede pe Hristos tot prin Părintele său și nu independent de acesta! El nu simte încă lucrarea lui Hristos în mod nemijlocit, dar pe măsură ce se lasă povățuit, lucrarea Acestuia începe să strălucească prin prezența Tatălui. Abia atunci ucenicul, purtat fiind de Fiul Unul-Născut, va trăi ascultarea nu ca pe o supunere, ci ca pe o jertfă de iubire – va face toate spre bucuria Tatălui! Acesta este darul cel mare al ascultării, sau „curăția minții în Hristos”, fiind lucrarea Sfântului Duh, Care-i vestește ucenicului „cele ale lui Hristos” (Ioan 16, 14), dăruindu-i harul de a vedea lucrurile așa cum le vede Fiul, aprinzându-i inima de dor față de Tatăl. Ascultătorul câștigă curăția minții, căci ascultarea lui Hristos i-a „înnoit duhul minții, îmbrăcându-l în omul cel nou, cel după Dumnezeu” (Efeseni 4, 23–24). De aceea, spunem că un adevărat ascultător nu face ascultare de Hristos, ci face ascultare ca Hristos! Cel care „S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte” (Filipeni 2, 8) va da putere omului care a pășit pe acest drum – superior oricărui lucru pământesc – să se răstignească pe sine, dăruindu-i aceeași iubire, aceeași ascultare și aceeași viață, astfel încât să poată striga împreună cu Apostolul:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).
Învierea, în viața duhovnicească, este înțeleasă ca fiind, de fapt, ridicarea din moartea neascultării survenite din cauza egocentrismului care, în ultimă instanță, nu este decât o moarte a iubirii. De aceea, Învierea nu poate fi despărțită de ascultare, iar efortul curățirii minții întru Hristos este același cu Urcușul spre Înviere.
În concluzie, ascultarea nu este doar o virtute, o lucrare a omului desăvârșit, ci este însăși firea omului celui nou întru Hristos. De aceea, în afara ascultării nu poate fi mântuire, căci neascultătorul nu este doar un păcătos, ci este rupt de Hristos și, de aceea, va rămâne afară, căci numai fiul poate locui în casa Tatălui (cf. Ioan 8, 35). Nimeni nu poate duce până la capăt acest Urcuș spre Înviere fără ascultare, căci nemincinos este cuvântul lui Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5, 24).