Acum trei decenii, când imperiul sovietic se destrăma și popoarele aservite își regăseau identitatea naturală, părea că viitorul luminos – nu cel promis de falșii proroci ai secerii și ciocanului, ci cel adevărat, al binelui și armoniei – se vede în zare, este clar și că vom prinde să-l trăim. De atunci a trecut o viață, s-au schimbat practic două generații, iar viitorul râvnit nu numai că nu a fost apropiat, ci pare că se depărtează mereu, ca linia orizontului, în zilele disperării părând că dispare cu totul.
S-a dovedit că Republica Moldova este un idol, proptit pe picioarele de lut ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, la fel de fantomatic ca și constructul pseudo-statal părinte. După trei decenii, ne-am pomenit că trăim într-un stat eșuat, plutind pe apa sâmbetei, dispariția căruia nu va răni nici comunitatea mondială, nici chiar pe proprii cetățeni ajunși la sapă de lemn. Am trăit pe viu trădarea tuturor elitelor politice ce s-au perindat la cârma acestui stat artificial, dar și a vârfurilor intelectuale care le-au asigurat ascensiunea și au fost foarte fericite să culeagă cei 30 de arginți de sub picioare. Am văzut cum dispare societatea tradițională în care ne-am născut și am crescut: mentalitatea cuminte a satului nu-și mai găsește adepți; instituția familiei s-a destrămat prin exodul din țară al unui sfert din populația activă, dar și prin degradarea morală generală specifică unei societăți rătăcite; jaloanele clare despre bine și rău s-au dărâmat.
S-a dovedit că moldovenii (din „republică”), dezbrăcați de numeroasele limite obiective și subiective și, mai ales, de măști, nu au o identitate clară și stabilă, nici calități prea mari, ci se manifestă mai curând ca fata babei decât ca fata moșneagului, după cum se pretindea în folclorul vechi și nou. Moldoveanul nu mai seamănă cu Făt-Frumos, dar, din fericire, nu poate fi identificat, încă, nici cu Spânul. Este azi un fel de Verea-Viteazul care și-a pierdut curajul și puterea, dar despre care se speră că și le va recăpăta într-o bună zi.
Speranța, însă, nu se va materializa niciodată, dacă vom rămâne ignoranți, indeciși și inactivi. Lumea pământească nu a fost și nu va fi niciodată perfectă, dar și în condițiile cele mai grele oferă loc pentru credință, speranță și evoluție spre mai bine. Este datoria noastră să ne trezim și să găsim cărarea care ne va duce pe calea cea bună, căci, după cum ne învață o vorbă populară, omul sfințește locul.
Credința noastră este că Republica Moldova ar trebui azi să se ghideze după modelul Poloniei postbelice: când nu s-a mai putut salva țara, s-a ales să fie salvată națiunea.
Moldovenii, cu toate metehnele și rătăcirile, sunt, în fond, parte a națiunii române și, implicit, a civilizației europene. Tocmai acest model de viață le este consubstanțial și pe el îl preferă la nivel de familie și de individ. Limba și cultura română sunt acel fundament care îi ține legați de aceste valori.
Al doilea element de identificare a moldovenilor îl constituie, în continuare, familia tradițională, încă ușor patriarhală, cu elemente orientale și latine și cu o pace și cooperare în interior cu totul diferite de modelul parteneriatului occidental anglo-american sau de cel agresiv-ofensiv rusesc. Plecările la muncă în toate direcțiile și numeroasele divorțuri, formalizate sau neoficiale, determinate de aceste plecări nu au convins pe nimeni că modelul vechi de familie ar fi perimat.
Al treilea element indispensabil de sufletul moldoveanului este credința strămoșească creștin-ortodoxă, care ne definește ca indivizi și comunitate, inclusiv pe cei care se consideră atei, dar urmează cutuma acestei credințe anume în momentele decisive ale existenței pământești.
Astfel, putem spune că un bun moldovean ar trebui să fie un bun român, un bun familist și un bun creștin.
Un al patrulea element definitoriu pentru noi rămâne a fi toleranța față de cei care nu sunt la fel, își duc viața în propriile valori și credințe și nu ne afectează cu agresiunea sau intoleranța lor. Această iubire a aproapelui nu trebuie să ne orbească însă în situația când alții încearcă să ne fure propriile noastre valori și propria noastră credință și să ne bage pe gât lumea lor. După cum nici noi nu trebuie să impunem cu de-a sila viziunile noastre celor diferiți de noi.
Având în vedere cele spuse mai sus, considerăm că la întrebarea din titlu – „Are Moldova o direcție?” – există un răspuns afirmativ, dar cu trei indicatori. Primul, păgubos, arată direcția „a sta pe loc”, ceea ce nu face decât să ne irosească forțele vitale și spirituale fără rost, după cum se poate vedea din experiența de trei decenii. Să nu sperăm că cei 40 de ani ai poporului lui Moise sau cei 200 de ani ai SUA ar putea fi valabili și în cazul nostru. 30 de ani de independență formală parcurși sunt suficienți pentru a lăsa o urmă, or, în acești ani, la Chișinău nu s-a ridicat nici măcar o singură clădire cu valoare arhitecturală istorică!
Al doilea indicator ne îndreaptă spre Est, cu care, aparent, există multe afinități. Această direcție, orbită de așa-numita doctrină a Lumii ruse („Русский мир”), nu oferă decât o aservire neoiobăgistă, în care să valorificăm inferioritatea noastră din toate punctele de vedere.
Cel de-al treilea indicator, cel pe care îl considerăm bun, recomandă direcția Vest, în care fiecare om are o valoare personală și, în același timp, posibilitatea de a-și păstra identitatea etnică, socială și spirituală. Sloganul politic foarte vehiculat „Moldova are viitor” trebuie completat cu sintagma „în România și în Uniunea Europeană”.