A înțeles că o viață împlinită este o viață dăruită celorlalți, prin slujire. A ales Facultatea de Medicină. Fiind născută la Râmnicu Vâlcea, dar crescută în Franța de la opt ani, a încercat să urmeze studiile la Paris, însă Dumnezeu avea alt gând cu ea. A fost acceptată la Iași, iar acum este în anul III. Maria Rucăreanu învață să se lase ghidată de Dumnezeu, asumându-și acea minunată „robie” care te eliberează cu adevărat.
Ce înseamnă pentru tine să fii liber?
Într-un mod foarte paradoxal, am descoperit, destul de recent, că nu poți fi liber decât dacă te faci slugă a Domnului. Eu am avut tot timpul un caracter mai răzvrătit. Când eram adolescentă visam să plec cât mai departe posibil de civilizație. În liceu văzusem filmul Carnets de voyage, care prezintă călătoria lui Ernesto Guevara în America de Sud, înainte să devină Che. Mi-a plăcut foarte mult! Corespundea așteptărilor mele de „libertate”.
Dar, cu greu, Domnul mi-a arătat că orice aș face fără El, va fi limitat de propriile mele neputințe și nu voi atinge niciodată libertatea adevărată. Am descoperit într-un final că a mă lăsa în voia Lui, a nu mai fi condusă de dorințele mele, îmi deschide noi orizonturi. Cu El, prin El, pot totul! Nu mai există barieră, neputință, nicio situație pe care să nu o pot depăși când sunt cu El. Cred că așa arată libertatea.
Ce îți dă motivație în viață?
Mama îmi spunea, când eram mică: „Dacă faci un lucru, fă-l până la capăt!” Ideea aceasta simplă mi-a rămas întipărită și mi-a format un caracter perfecționist. Când fac un lucru, încerc să dau 200% din mine! Depășindu-te, te descoperi și te „antrenezi” pentru a deveni și mai bun. Părinții mă încurajau tot timpul să mă depășesc și așa am încercat să fac în orice domeniu: să nu stagnez în „ce pot”, să caut mai mult.
Ai vreun model după care te ghidezi?
Maica Domnului! Din copilărie am fost impresionată de curăția, de dragostea ei pentru Domnul, de smerenia ei și tot timpul mă întreb cum a reușit să fie ea „cea plină de Har”. Cum de a reușit un om să Îi fie atât de plăcut lui Dumnezeu, încât El S-a întrupat din ea?
Când eram mică, odată am rugat-o să fiu ca ea și I-am zis lui Dumnezeu că dacă mai vrea să vină pe pământ a doua oară, aș vrea să Se întrupeze din mine. Îmi plăcea ideea să o copiez în totul pe Maica Domnului. Eram într-un fel „fană” a ei! Și încă sunt! Acum râd de îndrăzneala de copil pe care o aveam, dar am păstrat dorința să învăț, prin ea, cum să mă apropii de Dumnezeu. Mai mult decât un exemplu, o simt ca pe o mamă.
Ce crezi că face viața frumoasă?
Întâlnirile de tot felul: cu oamenii, cu creația. Un zâmbet, o floare, o îmbrățișare, o rază de soare, un vânt lin și cald într-o seară de vară – lucruri mici care te fac să simți dragostea lui Dumnezeu.
Cât de mult contează credința în Dumnezeu?
Credința, înainte de toate, ne definește ca oameni. Mi-a venit în minte un pasaj din Psaltire: „Eu am zis: «Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt.» Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți” (Psalmi 81, 6–7).
Cred că sunt necesare ambele forme ale manifestării credinței: particulară și colectivă.
Eu compar parcursul vieții noastre spirituale cu cel școlar. Mergem la școală să învățăm lucrurile de bază care ne vor folosi toată viața, dar și să socializăm: vedem exemple bune sau rele, dar toate ne folosesc. Toate ne permit să devenim și să afirmăm ce suntem prin comparație cu ce ne înconjoară. Școala este indispensabilă. Dar dacă vrei să devii și mai bun, este necesar să înveți și acasă. Să îți faci temele (pravila), să te mai documentezi singur, să citești, să faci exerciții suplimentare (o catismă, un paraclis). Așa este și cu creșterea duhovnicească. Nu poate fi credința doar privată, la fel cum nu poți să zici că înveți acasă și să ai același nivel ca cei de la școală.
Ai nădejde într-un viitor frumos pentru neamul românesc?
Depinde foarte mult de implicarea concretă a tinerilor în societatea actuală. România are un imens potențial, care într-o mare măsură rămâne neexploatat.
În Franța, de exemplu, oamenii se implică mult mai mult în viața socială. Printre lucrurile care m-au marcat (chiar șocat) cel mai mult când am revenit aici este pasivitatea societății. Am văzut pe mulți criticând sistemul și politicienii actuali, am văzut mulți nostalgici ai „vremurilor dinainte”, dar prea puțini care propuneau să facă ceva concret pentru societatea în care trăiesc. Cred că viitorul neamului nostru depinde de cât de mult ne dorim să facem pentru el.
Se merită să studiezi în România?
Fără să vreau să dezamăgesc, eu nu prea simt că se merită. Orice s-ar spune, cantitatea și calitatea materiei de studiu, a profesorilor, mi se par mai bune în Occident. Este o altă exigență. Uneori, în România, simt că sistemul universitar mă descurajează, mă îndeamnă să fac mai puțin când eu îmi doresc mai mult. De pildă, în Franța eram obișnuită să învăț o grămadă de detalii care la vremea respectivă mi se păreau prea multe. Dar când am venit aici, mi-am dat seama că toate detaliile mi-au folosit pentru a înțelege în profunzime lucrurile. Acolo, accentul se punea mult mai mult pe înțelegerea mecanismului general decât pe învățarea pe de rost a unor lucruri mai superficiale.
Se merită ca tinerii plecați să se întoarcă să lucreze în România?
Depinde cu ce scop se întorc. Dacă revin ca să intre în sistemul românesc actual, nu simt că se merită. Dacă se întorc pentru a ameliora ce este deja aici, prin lucrurile bune și folositoare văzute în străinătate, atunci da, se merită!