Deși satul românesc nu mai este astăzi acea bogăție și profunzime care i-a ținut pe oameni vii și puternici, încrezători în destinul lor veșnic, totuși, posibilitatea revenirii la valorile sale trainice ne dă nădejde că lumea satului poate fi redescoperită și, prin aceasta, integrată unei autentice reveniri în firea noastră, ca neam românesc, înaintea lui Dumnezeu și a lumii.
Se spune despre țăranul harnic și priceput că este gospodar, însă cuvântul „gospodar” vine din slavonă și înseamnă „domnitor”. Deci, într-un fel, un om gospodar este un domnitor pe moșia sa.
Satul e atemporal
Vreau să vorbesc despre singura prezență încă vie, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre satul românesc. (…) Vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților. Această împrejurare ținea oarecum isonul întregii vieți. Localizam pe Dumnezeu în spațiul ritual de după iconostas, de unde îl presimțeam iradiind în lume.
Satul românesc, în ciuda sărăciei și a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învrednicește de epitetul autenticității. Satul poartă pecetea unei unități și are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. (…)
Avem un orizont sufletesc al nostru, manifestat îndeosebi în doină și în cântecele noastre, și nu mai puțin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Avem un deosebit simț al măsurii, atenuat de un accent de molcomă discreție. Această matcă stilistică populară, și cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilitățile felurite ale viitoarei noastre culturi majore.
Lucian Blaga, „Elogiul satului românesc”,
discurs de recepție la Academia Română, 5 iunie 1937
Laudă țăranului român
Țăranul e începutul și sfârșitul. Numai pentru că am fost neam pașnic de țărani, am putut să ne păstrăm ființa și pământul… pământul e însuși rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege. E „sfântul pământ inspirator” care ne-a modelat trupul și sufletul. Cu cât se înmulțeau suferințele și treceau vremurile, țăranul român s-a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui de pământ s-a învârtoșat. El suferă orice cu resemnare. Nădejdea lui e Dumnezeu. E în stare să moară fără a se plânge și mai cu seamă fără a se revolta.
Legea românească e suportul moral al țăranului. Ea i-a dăruit puterea de a rezista și de a birui încercările veacurilor. Creștinismul nostru, așa cum îl practică și-l trăiește țăranul, ascunde într-însul toate fazele și peripețiile istoriei poporului român, întocmai ca și limba românească… Dacă țărănimea română a fost ursită să conserve rasa, pământul, limba și credința noastră, înseamnă că ea este întruchiparea tuturor virtualităților și energiilor românești, că deci dintr-însa trebuie să pornească și să se inspire tot ce e românesc.
Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”,
discurs de recepție la Academia Română, 29 mai 1939
O viziune a lumii, pe românește
Satul, cu sociologia lui folclorică, e o imensă familie. Orașul, cu sociologia lui pozitivistă, e un infern de dușmănii și ignorări reciproce. În sat, cu economia lui patriarhală, nimeni nu moare de foame pentru că nu-l lasă solidaritatea organică a satului. În orașul modern, cu economia lui savantă, exemplare umane dintre cele mai alese pier rătăcind pe străzi fără să le arunce nimeni o privire de milă, fără să caute nimeni de ce suferă, ca atâția poeți blestemați ce sfârșesc uitați prin spitale.(…)
Viziunea folclorică a lumii pe românește (…) e o ordine etică în adâncul ei și estetică în expresiile sale. Nu e numai o ordine etică de viață, ci și o ordine creștină, adică puternic orientată spre transcendent. Dar creștinismul său e ortodoxie, și ortodoxia sa e românească. În consecință, nu va încerca deloc să-l despartă pe om de trupul lui, de pământ, de viață. Perspectivele sale vor fi totdeauna cosmice și totuși necontenit umane. Omul va considera deopotrivă drept ale lui Dumnezeu și lumea pământului, ca și cea cerească. De aceea, nu le va vedea luptându-se, ci armonizându-se într-o adâncă întrepătrundere. Viața de după moarte va fi în chip firesc o prelungire a celei de pe pământ, după cum cea de aici e o pregătire a celei de apoi. Cosmosul va fi o prelungire a sufletului său, după cum el, omul, nu-i decât o verigă din lanțul de armonii materiale ale cosmosului…
Ovidiu Papadima,
„O viziune românească a lumii. Studiu de folclor”
Satul e puțin, dar prin puțin e totul
Satul adevărat e un mănunchi de case ascunse în verdele crud, e o troiță la poarta bisericii sau înfiptă la răspântia amintitoare de o întâmplare peste care se cere mâna Bunului Dumnezeu; e o poartă cu stil lucrată de un bătrân, care poate a făcut-o așa, frumoasă, ca să nu-i pară grea la deschidere; e casa din deal sau cea din vale, cu busuioc legat de stâlp, cu pridvor larg pentru lumină; e Măria a lui Vlad care a păscut vitele cu Gheorghe al lui Tudor Prună, ca mai târziu el s-o ceară de la părinți; e hora unde joacă altițele, iile, unde băieții se învrăjbesc de-și sparg capetele pentru nimic lucru ivit din senin; e viață și moarte, e început și sfârșit… e o școală cu zidurile roase de vreme, cu ronduri plivite de mânuțele copiilor; e biserica cu sfinții afumați, cu toaca de lemn, cu clopotele înnegrite.
Satul e puțin, dar prin puțin e totul.
George Ciulpan, „Satul românesc”, 1937
Pentru refacerea gândirii și a sufletului
Satul nu înseamnă doar ulițe umbrite de livezi și case, nici numai locuitorii satelor, oameni care se numesc țărani – nume frumos care înseamnă suveran, stăpân al pământului, om liber și înăuntru și în afară, adică om cu suflet minunat, cu credință în Dumnezeu, care trăiește și muncește dintr-o dragoste deosebită față de pământul lui, de casa, de familia și de satul lui. Satul înseamnă un spațiu bogat în tradiții, în cântece și datini, în hărnicie și omenie, loc înzestrat plin de comori morale și spirituale. Săteanul adevărat este un om cinstit, drept, cu frică de Dumnezeu și cu rușine față de oameni. Acum, acest om trebuie căutat. Regimul politic care a urât satul și a disprețuit pe locuitorii satului a urmărit nu numai demolarea satelor, ci mai ales demolarea sufletului, a frumosului chip al țăranului român.
Nu ne mai regăsim, nu ne mai recunoaște nimeni, ni se pare că noi nu mai suntem noi. Țăranul nu mai are chipul frumos și măreț de țăran. Cărturarul parcă nu mai are chipul nobil și spiritualizat al omului care și-a subțiat și purificat făptura prin studiu, prin cugetare, prin muncă. „Până ce este ziuă”, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu, să lucrăm în strânsă unitate pentru refacerea vieții noastre dinafară, dar și pentru refacerea noastră cea dinăuntru, pentru refacerea satelor, orașelor, a țării, dar mai ales pentru refacerea gândirii noastre, a sufletului și vieții noastre morale, spirituale, intelectuale și sociale.
Arhiepiscopul Justinian Chira
***
„O lacrimă-i tremură-n glas și graiul lui e un suspin”, zice Michelet vorbind despre poporul român. Într-adevăr, suferințele acestea au pus o blândețe divină pe figura țăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociți și limba lui e dulce și plină de mângâieri. Câtă gingășie e în cântecul cu care-și adorm țărăncile copiii și cu ce vorbe sfâșietoare, adânci ca și durerea din care-au izvorât, își petrec morții la groapă.
Alexandru Vlahuță, „România pitorească”
***
Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei spate rămân cu toții – țăranul român. Să vedem acum, cum ne silim din răsputeri de a nimici și pe aceasta, cum am nimicit pe celelalte, și împreună cu ea statul și națiunea.
Mihai Eminescu
***
Eu cred că mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumusețea asta.
Octavian Goga
***
Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simțirile sale de durere, de iubire și de dor. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume.
Vasile Alecsandri
***
Va fi misiunea statului de mâine să înțeleagă valoarea ortodoxiei în opera de regenerare a românismului, după cum va fi sarcina Bisericii Ortodoxe de mâine să se înțeleagă pe sine și să înțeleagă ce mult poate ajuta și înălța într-o clipă hotărâtoare a istoriei sale poporul românesc.
Mihail Manoilescu
***
Țăranul român vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: „Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai”. El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive: „Dumnezeu drăguțu”, „Măicuța Domnului”.