background

Punctulețul negru

Punctulețul negru

M-am căsătorit la numai („numai” vine scris din perspectiva actualei vârste) 19 ani, ferm convinsă că „a te căsători nu înseamnă neapărat a avea imediat și copii”. Cu această replică îmi linișteam tatăl care își făcea griji în legătură cu facultatea pe care o urmam.

Familia Vioricăi din Chișinău.
Familia Vioricăi din Chișinău.
 

 

De fapt, așa era mai simplu: scăpam de oboseala zilnicelor întâlniri cu viitorul meu soț, iar a ne vedea mai rar mi se părea imposibil. Câștigam mai mult timp pentru studii, pentru că urma să fim împreună, la casa noastră. Știam că și mama s-a căsătorit la 20, așa că 19 și jumătate mi se părea o vârstă potrivită.

Casa noastră e spus impropriu, pentru că nu o aveam. Găsisem, în schimb, așa cum se obișnuia pe atunci și cum era în dimensiunile firescului, o cameră de 12 metri pătrați într-un cămin. Eram fericită, mă mutasem dintr-un cămin (studențesc) în alt cămin. Deosebirea nu era tranșantă, în schimb aveam mica noastră gospodărie, încropită din cadourile de la nuntă, o lustră și o tigaie scumpă, pe care le cumpărase și de care era mândru soțul meu.

Mă complăceam în ipostaza de tânără soție, până când, cam la o lună după nuntă, am suspectat că sunt însărcinată. Retrăiesc în amintire momentul și constat că primul lucru pe care l-am gândit a fost ce o să le spun părinților.

Marșul pentru viață 2019. Foto: Cătălin Apostol.
Marșul pentru viață 2019. Foto: Cătălin Apostol.
 

 

Era pusă în joc maturitatea mea, certitudinea cu care îi asiguram că voi amâna maternitatea. Îmi era rușine să recunosc faptul că nu am fost mai „pricepută” decât atâtea alte femei. Al doilea sentiment și cel mai puternic, de fapt, a fost frica.

Cum o să ne descurcăm? Ce fac cu facultatea? Din ce o să trăim? Unde o să trăim? Sute de întrebări, în fața cărora mă simțeam neputincioasă, care îmi înțepau mintea și-mi răsturnau fericirea și stabilitatea pe care credeam că le obținusem.

Soțul mă liniștea și-mi zicea că o să ne descurcăm, dar la reproșurile mele „Cum anume?” nu-mi oferea un răspuns concret. „O să lucrez”, spunea, „o să ducem copilul la părinți, o să ne ajute și ei”. „Nu, copilul o să mi-l cresc singură, dar nu acum!” Aceasta a fost decizia mea, după care a urmat și verdictul: „Merg să fac avort!”. El n-a zis nici da, nici nu…

Nici acum nu simt vreun fel de obidă vizavi de acest nici da, nici nu. Cu timpul am aflat că deseori, în cazul sarcinilor inoportune, anume soții, tații, pe seama cărora se pune responsabilitatea financiară a familiei, spun categoric „fă avort”. Așa că, mai degrabă, îi sunt recunoscătoare pentru această tăcere. El nu avea decât cu trei ani mai mult decât mine…

Am mers împreună la o doctoriță pe care o cunoșteam de la ambulatorul studențesc. Ea mai cumula un serviciu la Centrul de Planificare a Familiei. I-am spus că sunt însărcinată, iar ea a fost primul om care m-a felicitat. „Eu vreau să fac avort!”. Și a urmat torentul de explicații și scuze: că n-am casă, că n-am masă, ca nu avem bani de ajuns, că am de învățat etc.

„Eu chiar nu te înțeleg: ești căsătorită, aveți un colțișor al vostru! Restul vine cu încetul! Iar cel mai dureros este că voi, studentele, avortați pe capete, iar aici eu tratez câte 8-10 ani alte femei care vor să aibă copii! Dă-ți seama ce faci!” La replicile ei și soțul meu a prins curaj. Dar doctorița vorbea cu surdul… Astăzi știu că îi poți vorbi doar celui care îți cere sfatul. În rest, omul ascultă vorbele, dar de auzit nu le aude. Sau aude numai ce-i convine lui. Neputincioasă în fața potopului meu de argumente, doctorița m-a trimis la ecograf.

Țin minte și acum primul meu examen ecografic. Mai speram ca medicul să spună că nu e nicio sarcină. Priveam curioasă la monitorul din fața mea și încercam să deslușesc ce vede specialistul. „Da, sunteți însărcinată de trei săptămâni!” Mi s-a dus inima în călcâie. Fantoma copilului căpăta contururi reale: el exista și avea trei săptămâni. „Acesta e copilul?” am întrebat curioasă, arătând cu mâna spre formele ce albeau pe ecran. „Nu, acesta e uterul.” „Și copilul?!!!” „Uitați-vă aici!” Și-mi arătă în centrul monitorului… un punctuleț negru.

Acesta era copilașul meu pe care eu intenționam să-l omor! Ființa aceea care s-a încăpățânat să apară pe lume și care își cerea dreptul la viață! Punctulețul meu negru! Un val de căldură mi s-a ridicat din călcâie, de acolo unde mi se ascunsese inima, și s-a urcat până în gât, făcându-mi coșul pieptului neîncăpător. Mă sufocam de emoție și emoția s-a eliberat prin șuvoiul de lacrimi care veni să-mi spele fața, apoi sufletul.

Copilul meu, punctulețul meu scump biruise frica mea, lașitatea, iresponsabilitatea! Fără a mai spune ceva medicului ecografist, m-am ridicat de pe banchetă, de parcă ea ar fi fost locul crimei, mi-am încheiat blugii, fără grija că mi-i pătez cu gelul cu care mi s-a uns burta și am ieșit în coridor, unde mă aștepta descumpănit „maturul” meu soț.

I-am sărit în brațe, repetându-i printre lacrimi: „E atât de frumos, e un punctuleț, e viu! Nu fac niciun fel de avort!”. Eliberându-se ca de o mare povară, el a exclamat fericit și mândru: „Da’ eu ce-am zis!”

Doctorița ne-a întâmpinat cu ochii lucind de bucurie.

Ana-Maria, Amy, a crescut „de la sine”, cum spuneau rudele noastre.

Primii ani ai căsniciei noastre au avut perioadele lor tulburi. Ne-au salvat de fiecare dată dragostea, Amy și sărăcia.

Certându-ne, urma să ne împăcăm tot la căpșorul ei, pentru că nu o puteam nici împărți, nici renunța la ea. Am înțeles, de-a lungul timpului, că sarcini inoportune nu există, că e un rost în tot ce se întâmplă. Mă gândesc că s-ar fi putut ca fără Ana-Maria s-o luăm în direcții diferite. Ea însă ne unea. Am rămas să fim împreună nu din cauza ei, ci datorită ei, maturizându-ne și construind.

Amy a fost temelia și binecuvântarea, ceilalți doi copii au urmat să fie zidurile și cupolele bisericii noastre.

Viorica, Chișinău


Articol din revista
Cuvinte către tineri, nr. XII/2019