Cristina Gavrilovici este medic primar la Spitalul clinic de urgență pentru copii „Sfânta Maria” din Iași și Profesor de Pediatrie la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Ca medic a făcut multe mame fericite, vindecându-le copiii. Ca profesor încearcă să îi învețe pe viitorii medici să se raporteze corect la pacienți și că vindecarea vine de la Dumnezeu prin mâinile lor.
De ce v-ați făcut medic?
M-am născut într-o familie de medici, cu multe cărți, cu o educație cu mare accent pe învățătură, competiție, dar și cultură, rafinament, atitudine. Nu m-am simțit niciodată forțată să iau calea medicinii, dar nici nu vedeam altă opțiune. Eu am prins vremea comunismului, când nu erau foarte multe drumuri.
În anul cinci de facultate, am știut că vreau să devin pediatru. A fost, cred, cea mai clară, mai fermă și indubitabilă decizie din viața mea. Primele întâlniri cu copilașii bolnavi au fost pentru mine ca un trăsnet pe cer senin: „Da, asta și numai asta vreau să fac!”
Cum este să fii medic pediatru?
Încă din primele stagii în spitalul de copii am avut două revelații. Prima – am remarcat că un copil, în mod paradoxal, are capacitatea de luptă cu mult mai mare decât adultul. Copilul cu o mână ruptă, când pleacă din spital, își reia activitatea jucându-se, desfășurându-și viața ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Odată ieșit de pe ușa spitalului, viața revine la normal. Copilul este pur, este autentic, îl ajută simplitatea gândirii lui. Eu învăț enorm de la ei în fiecare zi. Te dezvolți extraordinar lângă ei, chiar și dacă ai sta doar să îi observi cu atenție. Uneori, mă gândesc: oare cine pe cine învață? Copilul mic în suferință rezistă cu mult mai mult decât adultul cu o suferință echivalentă corpului său. Se spune că durerea erupției dentare la vârsta de 6 luni este atât de mare că un adult nu ar putea-o suporta. Există evident o distincție între durere și suferință. Poți să n-ai nicio durere, dar să fii într-o profundă suferință. Și invers: să ai o mare durere și să fii foarte bine în viața de zi cu zi. Ei bine, copilul nu integrează această suferință cât este foarte mic, cel puțin nu conștient, și asta îl ajută să se vindece cu mult mai repede decât adultul. A doua revelație, pe care am avut-o tot din studenție: ca să vindeci un copil, trebuie mai întâi să vindeci mama. Sunt doi într-unul, la pachet. Nu ai vindecat mama, nicio șansă să vindeci copilul.
Ce rol a avut credința în viața dumneavoastră?
Eu fac parte dintre aceia care au descoperit credința ceva mai târziu în viață, poate chiar prea târziu. M-am născut într-o familie de oameni credincioși, n-am ce zice. Mi-aduc aminte de bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, ea mă închina seara la culcare și mă culcam în rugăciunile ei șoptite. Apoi a fost golul, hiatusulul de educație comunistă în care vizitam bisericile, mănăstirile, dar mai mult ca ritual lipsit de conținut.
Ce a fost până la această redescoperire a credinței?
Am trecut la un moment dat al vieții mele prin acest curent preponderent de sorginte americană, bazat pe mentalizare pozitivă, pe self-esteem (stima de sine), pe viziunea aceasta de tip New Age: „iubirea care vindecă tot”, „tu ești arhitectul propriei tale vieți”. Acesta este apanajul unei întregi literaturi, al cărui aparent beneficiu este că te scoate din… lipsa de sens, cu care mai toți ne confruntăm undeva… pe la mijlocul vieții, în cel mai bun caz. Ceva în aceste cărți a fost bun, pentru că îți dau un imbold, o speranță pentru un viitor spiritual. Problema este că, la un moment dat, intri într-o zonă de vid. Eu pot să mă autoeduc, să fiu binedispusă, să fiu prietenoasă, să îmi reprim eventualele frustrări prin practica terapiei iertării, a îmbrățișării, a zâmbetelor, atât de mult promovate în New Age, până când ajung la foarte trista concluzie că am aruncat gunoiul sub preș. Și trebuie să fii foarte sincer cu tine și să ai curajul să spui, ca și copilul din basmul lui Andersen: „Împăratul este gol!” Am început să mă îndoiesc când am văzut că, după atâta literatură de mentalizare și cursuri de dezvoltare personală, nu am reușit nici să devin mai bună, nici un doctor mai bun.
Și ce s-a întâmplat?
La un moment dat am avut întâlnirea providențială de pe „drumul Damascului”. Într-o duminică, am intrat într-o biserică și am nimerit exact la predică. Pentru prima dată în viața mea, am auzit o predică interactivă: „De ce credeți voi că Iisus Hristos a decis să îndure atâtea necazuri, umilințe, maltratări, lipsă de demnitate și suferință?”, a întrebat părintele. Și în momentul acela a fost al doilea trăsnet pe cer senin. „Stai puțin, că eu nu știu varianta aceasta nici de credință, nici de împărtășire, nici de mărturisire. Una este că nu înțeleg cum un preot poate să întrebe publicul. Și doi – că nici eu nu mi-am pus problema alegerii suferinței de către Iisus. Oare de ce o fi așa?” Și atunci au fost primele momente în care am înțeles că eu nu înțeleg nimic, că nu știu nimic, că nu știu ce înseamnă iubire, Iisus, credință, suferință și că tot ceea ce vedeam eu la spital era suferința fizică, mai nimic din cea emoțională și deloc din cea sufletească.
De atunci am început să vin la biserică, m-am spovedit, și la început a fost mai greu, chiar… foarte greu. Duhovnicul a reușit să transforme predispoziția mea pentru citit și studiu în rampa de lansare pentru viața duhovnicească. De aceea m-au ajutat foarte mult cărțile. Prima carte a fost Laur a lui Evgheni Vodolazkin. Pe urmă am început să citesc Viețile Sfinților. Mi-au plăcut sfinții greci – Porfirie, Paisie, maica Gavrilia. Acum îl citesc pe Sfântul Teofan Zăvorâtul. Viețile și cărțile sfinților ruși sunt mult mai dure, dar și mai pătrunzătoare.
De ce bioetică?
La un moment dat am ajuns în perioada de „adolescență a carierei”, în care, pediatru fiind, parcă nu îmi găseam locul. Providența mi-a oferit șansa unei pregătiri suplimentare, un master în bioetică medicală la Case Western Reserve University, în Cleveland, Ohio. Aceasta a fost o mare schimbare profesională în viața mea și poate acolo au fost premisele schimbării duhovnicești.
Bioetica se referă la evaluarea proceselor medicale prin prisma valorilor etice. Deci o zonă filosofică. Având construcție mentală de doctor, mi-a fost destul de greu să trec brusc în zona filosofiei și să înțeleg ce înseamnă deontologie, utilitarism, etica virtuții, etica grijii… Eram un nou-născut pe acest nou drum.
Bioetica a fost șansa spre a regăsi secretul vindecării, pentru că a adus în prim plan existența valorilor pacientului, a valorilor doctorului, a familiei, a societății – și acestea sunt cheile „împărăției vindecării”. Vindecarea – am înțeles (inițial tot cu ajutorul bioeticii, ulterior cu ajutorul lui Dumnezeu) – nu mai înseamnă repararea mașinii stricate, ci conectarea tratamentului la valorile pacientului. Aș vrea să pot spune azi că ea înseamnă, de fapt, (re)conectarea la sursa divină, dar eu sunt prea neputincioasă pentru o medicină isihastă.
Departe de țară și printr-o abordare eminamente filosofică la acea vreme, am realizat că omul este trup și suflet, mai mult suflet decât trup, și în toată relația terapeutică nu trebuie să se uite de valoarea lui, de credința lui, de autonomia lui, de dreptul lui de a alege. Târziu, deja întoarsă în țară, am învățat că doctorul este un simplu instrument în mâinile lui Dumnezeu, doar o piesă dintr-un puzzle în care sunt foarte mulți decidenți. Și atunci a fost prima dată când am conștientizat că rolul meu este limitat, este mic, și că mai sunt și mulți alți actori în joc. Încă nu vedeam actorul principal la momentul respectiv, dar, totuși, a fost mare lucru să realizez că există multe valori pe care eu le-am ignorat până atunci.
Cu ce îi ajută bioetica pe medici?
În sfera relațiilor terapeutice bioetica ajută mult. În actul medical de zi cu zi realizezi că vindecarea vine prin cuvânt, prin tăcere, prin ascultare, lucruri pe care nu le făceam înainte.
Vă rugați pentru pacienți?
Mă rog în fiecare zi pentru pacienții, studenții și doctoranzii mei, dar cu mult mai puțin decât aș vrea. Pacienții mei sunt în ritualul meu de rugăciune, care de multe ori, recunosc, este un automatism împrăștiat. Dar ajung și la momentul în care zic: „Doamne, eu nu știu ce să mai fac la acest caz. Te rog, ajută-mă. Am uitat de Tine până acum. Gata, acum nu mai știu. Ți-l predau cu totul!” Recunosc că ajung la Dumnezeu în momentul în care nu mai știu ce să fac. De fapt, ar trebui să fie invers.
Ați văzut minuni?
Am avut ocazia să văd evoluții medicale neașteptate, cărora, până a-L descoperi pe Dumnezeu, ajungeam să le dau o explicație aproape rațională, chiar dacă ea nu avea decât „trei dintre cele patru picioare” ale unui scaun. Dar acum îmi este clar că au existat situații în care cursul unei boli a luat-o spre vindecare deși eu nu aveam nicio implicare și nici medicația. Am prieteni chirurgi care spun că, la un moment dat, în operație, au simțit că nu mai operau ei, ci aveau o putere care le conducea mâinile. Cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu au o șansă fantastică să se convertească printr-o experiență ca aceasta.
Care este rolul copiilor într-o familie?
Este marea mea suferință că n-am măcar trei copii. Eu văd numai avantaje acum. Mă bucur să văd că au reînceput să apară familiile cu mulți copii și nu sunt neapărat familii de preoți. E un trend ascendent. În primul rând, ei vin în contact foarte timpuriu unii cu alții. De la trei în sus, copiii practic se cresc unii pe alții ușurând semnificativ munca părinților. Experiența este mai mare, bucuria este tot mai mare, deoarece copiii sunt diferiți. Experiența de la unul poate fi folosită, dar niciodată nu este replicată integral. Modalitatea în care eu am tratat febra sau bubițele la primul meu copil nu va fi aceeași pentru ceilalți, nu va avea aceeași evoluție și același tratament. Dar eu, știind cum au reacționat sau ce se poate întâmpla, deja sunt mai precaută și mai liniștită când apar febra, colicile, când s-a lovit, nu mai intru în panică. Din punctul acesta de vedere, creșterea nu este o povară.
Doi copii nu înseamnă nevoia de venituri duble. Trei, nici atâta. Este o solicitare materială, dar nu este dublă și nu este nici pe departe piedica pe care marea majoritate o văd.
Având mai mulți copii se reduce nevoia, pentru că acum, în societatea noastră, oferta creează, din păcate, nevoia. Văd ce mi se oferă și mă gândesc că am nevoie de acel lucru. De fapt, eu n-am nevoie decât de foarte puțin ca să trăiesc o viață foarte liniștită. Dar, din păcate, ajungem să conștientizăm lucrul acesta târziu. Paradoxal, mai mulți copii creează un echilibru mai bun în familie, și între soți, pentru că ei preiau o parte din grijile care apar, adică ei sunt grija și ei sunt și soluția. Și multe dintre problemele familiei trec în plan secundar, deoarece copiii vor fi pe primul plan. Atunci, dezechilibrele relaționale dintre soți sunt preluate de armonia pe care le-o dă familia.
Un singur copil poate fi chiar o povară în căsnicie, pe când de la doi în sus lucrurile se armonizează și ei preiau întotdeauna întâietatea într-o familie. Când sunt mai mulți copii, este mai multă bucurie, o bucurie pură, dată de simplitatea, zâmbetul, iubirea necondiționată pe care ți-o dau copiii și asta nu se compară cu nicio altă satisfacție, de exemplu a unui job bine plătit, bine apreciat, cu mândria alimentată de o competiție în care ai ieșit în primul plan. Acelea sunt cinci-zece minute pe podium, cât durează aplauzele. Apoi te întorci în singurătatea și în golul tău. Când vine partea aceasta familială în viața omului, dorința de competiție, de carieră, de luptă pentru tine, toate devin secundare sau se dispersează. Atunci vorbim de o bucurie cu conținut.
Ce ne spuneți în încheiere?
Există în orice situație un singur leac și acela este iubirea. Este normal ca tinerii s-o vadă în sensul lumesc, trupesc, doar că la un moment dat trebuie să descopere sensul profund, care este cel duhovnicesc. Aceasta este soluția pentru absolut orice. Mai ales în medicină, pentru a obține vindecarea. Am descoperit târziu acest lucru, nu pentru că aș fi trăit lipsită de iubire, ci într-o iubire care n-a găsit mult timp miezul, sămânța care este divină și care te umple.