Un loc nu poate dăinui numai prin ziduri. Nici o mănăstire nu dăinuie numai prin călugării ei. Ca să se împlinească o viață, un destin, o existență istorică de 550 de ani, e nevoie de energii care vin de la un popor întreg. De la ctitorii mari și mici, care construiesc și ajută. De la istorici și poeți care povestesc și ne fac să ținem minte. Dar mai ales, poate, de la miile de pelerini care-i calcă pragul și lasă un gând, o rugăciune, o urare pentru neamul românesc de ieri și de azi. Și ce loc mai bun să faci asta decât de la mormântul eroului neamului care este Sfântul Voievod Ștefan cel Mare?
Iată o istorie a Putnei scrisă pe inimi, pe minți, o istorie în cuvinte și amintiri ale românilor care i-au călcat pragul vreme de 550 de ani…
1469. La anul 1469, septembrie 3, cronicarii Ureche și Neculce ne povestesc ce frumoasă era Mănăstirea Putna la zidirea ei dintru început:
Ștefan vodă, după ce se întoarse de la război, mulțumind lui Dumnezeu, au sfințit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septembrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Fecioarei Maria, Maicii Domnului nostru, Iisus Hristos. (Grigore Ureche)
Și așa au făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăveala mai mult aur decât zugrăveală, și pe dinăuntru și pe dinafară, și acoperită cu plumb. (Ion Neculce)
1871. Iar când Putna a împlinit 400 de ani, Mihai Eminescu a rostit, cu simțirea lui de poet, cuvintele rămase nemuritoare:
Să facem din Putna Ierusalimul neamului românesc și din mormântul lui Ștefan cel Mare altar al conștiinței naționale.
1904. Puțin mai târziu, marele istoric Nicolae Iorga arăta ce conștiință a crescut în jurul Putnei:
Amintirea lui Ștefan a luminat totdeauna în marea biserică a conștiinței neamului. Astăzi ea se înalță puternică, la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii.
1911. Și iată cum, înainte de Marea Unire, un ofițer român își scria gândul și dorul la Putna:
„Pentru a cunoaște pe toți românii, frații mei, și spre a-mi întări gândurile Unirii naționale m-am rugat la mormântul Sfântului Ștefan, azi, la Putna”. Locotenent Constantin Mărgăritescu și soția sa, Emilia, 17 iulie 1911
1918. Și un alt ofițer care își nota bucuria marii eliberări de la 1918:
„Cel dintâi ofițer român în Putna României Mari”. Locot. Mihail Dobjanski, Regimentul 8 Roșiori, decembrie 1918
1920. A urmat marele discurs al Regelui Ferdinand I al României Mari, de la mormântul lui Ștefan cel Mare:
Ștefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele românești și vei trăi de-a pururi. Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit.
Putna, 16 mai 1920
Regele Ferdinand
Regina Maria
1966. Iar când Putna a împlinit 500 de ani, emoția vizitatorilor a crescut peste timp și peste vremuri:
Nu mă-ndur să plec de lângă ziduri. E liniște mare în lucruri, în oameni, în văzduhurile lumii. Am ascultat în mijlocul poporului strâns aici, lecția Putnei și mi s-a părut că niciodată, timp de 500 de ani, ea n-a fost ascultată cu mai multă evlavie și cu mai multă încredere. (Lucian Valea)
1988. Cu aceeași simțire, un pelerin nota, mai târziu, un sentiment de neuitat:
La Putna ar trebui să venim în fiecare an ca să nu uităm să plângem românește. (31.08.1988)
1992. A venit Revoluția și a adus timpuri noi și speranțe noi:
Putna, inima și conștiința României Mari. (11 VII 1992)
…și gânduri calde de la un Rege ținut departe de poporul său:
Cu calde mulțumiri pentru ziua petrecută la Mănăstirea Putna, pentru Înviere. Regele Mihai, Regina Ana, 25.4.1992
2004. Iar la Serbarea Ștefan cel Mare 500, un gând a plutit peste întreg neamul românesc:
Nu trebuie să fii la Putna ca să aprinzi o lumânare în memoria domnului Ștefan, căci Ștefan este peste tot plaiul românesc. (Carmen Dumitrescu, Târgoviște)
Așa a ajuns Putna o cetate nu de piatră, ci de inimă. O carte deschisă a dragostei de neam. Așa s-a scris istoria Putnei, prin gândurile oamenilor și mâna lui Dumnezeu, vreme de 550 de ani.