Luna pentru viață, 1–31 martie, a înregistrat în 2019 cel mai mare număr de localități organizatoare de evenimente pro-viață: 667 de orașe și sate în România și Republica Moldova. Marșurile din 21 martie, crosurile, ateliere de citit pentru copii, plantarea de copaci, desene pe asfalt, ateliere de fotografie și de desenat, creație de bannere și multe alte tipuri de activități au fost prilejul pentru sute de mii de români din dreapta și din stânga Prutului să își manifeste dragostea pentru copiii nenăscuți, pentru femeile în criză de sarcină, pentru adevărul că viața umană începe la concepție și este un dar unic de la Dumnezeu.
Mulți dintre ei au participat și pentru că ei înșiși sunt în viață datorită faptului că părinții sau bunicii lor au ales viața.
Povestea vieții mele este o poveste pro-viață
Aș vrea să vă spun o poveste. În anul 1967, o proaspătă mamă descoperea că este din nou însărcinată, la doar câteva luni după ce îl născuse pe primul ei băiețel. Simțea că nu este pregătită pentru încă un copil. Cum să se mai poată ocupa și de acesta, când toată ziua se îngrijea de un bebeluș de câteva luni, iar soțul ei avea un handicap la picior și nu putea să o ajute prea mult?
Gândul i-a zburat la avort, dar chiar din acel an avortul nu era legal decât în anumite condiții, pe care nu le îndeplinea. A încercat să găsească o portiță deschisă pentru a întrerupe sarcina, dar nu a reușit. Apoi s-a năpustit asupra copilului, cu disperare: ridica mobilă prin casă pentru a-și provoca singură avortul și altele…
Dar copilașul nu s-a dezlipit de pântecele ei, ci a tot crescut până când, pe 26 septembrie 1967, a văzut lumina soarelui. Mama era încă bosumflată, dar eu acum zic „Ura!”, și veți vedea de ce.
A crescut mare, a ajuns la liceu și îi plăcea să învețe mult, mult. O profesoară deosebită l-a îndrumat spre fizică, știința care avea să devină pasiunea sa. În 1985 a luat medalia de bronz la Olimpiada Internațională de Fizică. „Ura!” a zis atunci mama lui, care nu mai era demult supărată că a rămas însărcinată pe neașteptate și fără să-l dorească.
Pe lângă bucuriile aduse părinților datorită hărniciei și istețimii sale, acest tânăr a rămas alături de ei după ce fratele său a plecat cu familia peste ocean, pentru un trai mai bun. A rămas cel care le-a fost alături până în ultimele clipe și care a încercat să le aducă raze de soare în viețile lor mult încercate de greutăți. „Mulțumim” a fost cuvântul pe care i l-au spus de această dată părinții, care vedeau cum ceea ce părea un blestem era, de fapt, binecuvântarea vieții lor.
Bărbatul din poveste este tatăl meu. Am aflat povestea tatei de puțin timp și am realizat și mai bine de ce mă implic în domeniul pro-viață. Fac acest lucru pentru că simt cât de mult înseamnă venirea pe lume a fiecărui copil. A fiecărei ființe unice.
Și în cazul tău, cel care citești aceste rânduri, povestea vieții tale este o poveste pro-viață. Du-o mai departe!
Eliza Maria Cloțea, președintele Asociației „Studenți pentru viață”, București
Timp de nouă luni am ascultat impresionată cea mai frumoasă sumă de sunete armonioase: inima mamei
Astăzi nutresc un sentiment de măreție când mă gândesc că mama a ales viața fraților mei și viața mea. Dar acest sentiment ar fi putut să nu existe, căci a fost un moment când viața mea a atârnat de un eveniment neașteptat.
În toamna lui 1986 se nășteau doi copii minunați, gemeni, un băiat și o fată. Peste 6 luni, mama află că este iar însărcinată. A căzut ca o trestie. Doamna doctor i-a recomandat avortul. Tata m-a vrut, dar doctorița insista: „Corpul tău nu este pregătit pentru o altă naștere, ai doi copii pe care i-ai născut târziu, psihologic și fizic îți va fi foarte greu, nu ai casa ta” și s-a oferit să „o ajute”: a făcut o hârtie de trimitere la avort.
Pe 16 septembrie 1987, mama urma să meargă la doctor pentru a „scăpa” de rodul pântecelui, însă, dimineața, află că a murit mâca ei (bunica Parascheva) și că trebuie să meargă în alt sat împreună cu soțul și cei doi copii. Și Dumnezeu a lucrat prin natură, zic eu, căci datorită vremii și a lipsei de transport au fost nevoiți să stea acolo o lună!
Iar eu stăteam cuminte în pântecele cald al mamei.
Apoi a fost prea târziu pentru avort, spre marea mea bucurie. Iar 16 septembrie, ziua când ar fi trebuit să mor, e ziua în care mi s-a salvat viața.
Timp de nouă luni am ascultat impresionată cea mai frumoasă sumă de sunete armonioase: inima mamei. Am fost adusă la lumina zilei în primăvara anului următor, am primit numele Nadejda, în cinstea altei bunici (pe linia tatei), nume ce înseamnă speranță. O speranță sădită cu nouă luni în urmă și împlinită. Iar nană mi-a fost… și doctorița!
Să avem optica creștină: „Copilul nu vine singur pe lume, vine cu o pâine.” Cum să nu se îngrijească Părintele ceresc de copilașii pe care îi aduce în lume?! Să avem încredere și nădejde în Bunul Dumnezeu și în această privință și azi!