Cum ați receptat Revoluția din Decembrie 1989 și căderea comunismului? Ce sperați atunci și cum vedeți ceea ce s-a întâmplat?
Eu, personal, am fost implicat încă dinainte de ’89 în mișcarea anticomunistă. Din familie, exista o conștiință despre ce este comunismul, fiindcă bunicul și unchiul din partea mamei au făcut pușcărie politică, din partea tatălui la fel, comuniștii i-au distrus viața și apoi mereu s-a ferit de ei. Aveam o anumită repulsie față de comunism. Cu asta am crescut. Deși, ca tineri, nu simțeam atât de mult ce înseamnă comunismul. Eu și alți prieteni aveam multe ocupații, urcam pe munte, ne întâlneam, aveam alte bucurii decât cele care erau făcute imposibile de către regimul politic. Omul își găsește în orice fel de circumstanță niște ieșiri.
Însă în 1989 simțeam că se întâmplă ceva, plutea în aer că trebuie să se întâmple ceva. Acest sentiment era dat de ce era în afară. Practic era o manipulare pe care nu o conștientizam atunci. Cred că și Radio Europa liberă a avut un rol în toată treaba asta.
Am ieșit și eu în stradă din 21 decembrie, în București. Cred că au ieșit mulți oameni pentru că românul nu suferă omorul, ori se credea atunci că la Timișoara fuseseră uciși 60.000 de oameni.
Mulți nu își dădeau seama ce înseamnă libertatea politică, dar simțeam că nu suntem liberi. A existat un sentiment aproape religios de a lupta pentru libertate. S-a strigat „Vom muri și vom fi liberi”. S-a spus Tatăl nostru.
Când luptam eram conștienți că putem muri, eram dispuși să ne dăm viața. Ne încurajam unii pe alți și era o stare de har. Doream o schimbare în bine a societății. Am crezut că așa ceva era posibil până în primele luni după Revoluție. Apoi a devenit clar că evenimentele se manipulau, că unii aveau alte scopuri decât cele pe care le spuneau, am descoperit că se mințea.
Atunci credeam că în Occident este o societate liberă, în care adevărul este normă de viață, și speram că va fi ca acolo. Credeam că acolo se iubește adevărul, așa cum îl iubeam noi. Dar nu era așa. Din nefericire, în Occident se mințea, se mințea mult mai mult dar mai rafinat ca în comunism.
Unii dintre cei care au ieșit la Revoluție nu au făcut-o pentru o schimbare socială în bine, dar aceștia erau puțini, de exemplu cei care pur și simplu furau din Comitetul Central – telefoane, mobilă, tot ce se putea. Dar majoritatea nu a fost așa. Chiar cred că majoritatea nici nu erau mânați de ură, ci erau mânați de adevăr. Erau tineri care nu apucaseră să urască; ei au ieșit ca niște miei, pentru că au aflat că frați ai lor din Timișoara au fost uciși.
Atunci ar fi putut fi mare vărsare de sânge, s-a dorit asta pentru a fi folosită ca un motiv pentru schimbarea puterii. Doi părinți din Grecia, Sfântul Paisie Aghioritul și Sfântul Porfirie Cavsocalivitul, au văzut în vedenie aceasta și s-au rugat să nu fie așa cum se dorea. Apoi a apărut ura. Starea de har de după Revoluție cred că am pierdut-o pentru că nu am folosit-o ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Noi nu am înțeles atunci să ne recunoaștem toate greșelile, plecând dinăuntru. Și atunci nu am putut lupta ca popor cu ceea ce a urmat: numărul uriaș de avorturi, distrugerea economică, plecarea în străinătate în număr de neimaginat de mare înainte, o neîncredere și o dezbinare foarte mari, răcirea credinței. Nu am știut să ne recunoaștem greșelile și să facem pocăință. Cred că acestea au fost cauzele principale ale imposibilității noastre de a depăși istoric niște capcane care erau previzibile.
După Revoluție a urmat manifestația din Piața Universității, în care s-a dorit ieșirea cursului țării din mentalitatea comunistă. Dar nu s-a mers pe schimbarea lăuntrică, pe o eliberare de comunism a inimilor. Unii au crezut că scapă de comunism plecând în străinătate, alții au crezut că pentru a scăpa de comunism trebuie să uite rădăcinile, neamul. Am căzut în capcana materialismului, ne-am întors la o viziune materială asupra lumii, nu am ajuns la o viziune duhovnicească. Am trăit apoi iluzia îmbogățirii și nu ne-am dat seama că nu e drumul bun.
Cum îi vedeți pe cei care, chiar în numele jertfelor de la Revoluție, disprețuiesc România de azi și, mai mult, poporul român în identitatea lui istorică, considerându-ne incapabili de bine?
Cred că este vorba despre oameni care nu au înțeles ceva esențial despre Revoluție, care nu au prețuit jertfa din ’90. Este esențial, din punctul meu de vedere, că jertfa și idealurile transcend nemulțumirile noastre, dezamăgirile noastre.
A iubi înseamnă să spui cuiva: „Te iubesc, dar te iubesc și când vei fi rău, și când vei fi cum mie nu-mi place să fii; te iubesc pentru ceea ce tu ai în profunzime”. Dar, în fața dezamăgirilor, văzând că nu s-a schimbat totul în bine, unii au început să urască România, considerând că România le-a făcut rău, că le-a stat în calea împlinirii, că România le face rău. Nu România le-a făcut, nici poporul acesta, nici neamul acesta. Ne-am făcut-o noi cu mâna noastră. Căci Dumnezeu ne-a deschis niște porți. Dar pe urmă au fost multă ură și mult păcat, care au dus la decăderea noastră și la depărtarea tot mai mare de bine. Suntem, din punctul meu de vedere, pe o pantă, în cădere față de adevăr și față de Dumnezeu.
După Revoluție nu pot să spun că am câștigat, nu pot să spun că am pierdut, nu pot să spun că e mai rău în România decât în altă țară. Pentru unii este mult mai multă bogăție, pentru alții mult mai multă sărăcie, pentru mulți sunt și mai multe greutăți, pentru că greutatea urmează păcatului. Dar spun cu toată tăria că Dumnezeu este aici, cu noi. Nu suntem un popor părăsit de Dumnezeu. Poporul român nu este lepădat de la fața lui Dumnezeu. De aceea sunt și aceste încercări, această durere, această luptă prin care ne putem răscumpăra, prin care ne putem curăța. Tocmai pentru că există aceste încercări, avem șansa, prin poarta Ortodoxiei, a credinței și a lucrării harului Duhului Sfânt, prin tot ce înseamnă asceză și viață ortodoxă, să ne sfințim viețile.