Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit Ordinul Sanctus Stephanus Magnus pentru mireni scriitorului Ion Moraru din Mîndîc, Basarabia, la împlinirea vârstei de 90 de ani. Distincția și diploma au fost înmânate de către Arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, pe 8 martie 2019, la Mîndîc.
Ion Moraru s-a născut în 9 martie 1929, iar în 1950, la 21 de ani, a fost arestat de NKVD și închis în pușcării din Chișinău, Odessa, Moscova, Ruzaevka (pe Volga) și în lagărele Dubovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas. A fost eliberat în 1956.
După căderea comunismului a scris trilogia autobiografică Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc, un adevărat imn închinat jertfei românilor din Basarabia pentru a-și apăra identitatea, demnitatea și credința după ocupația sovietică. Cartea a fost publicată în mai multe ediții în Basarabia, iar în România a fost publicată pentru prima dată de Mănăstirea Putna în Anul Centenar 2018.
Cu același prilej a fost înmânată domnului Ion Moraru o scrisoare de felicitare din partea Președintelui Academiei Romane, academicianul Ioan-Aurel Pop.
Părintele stareț al Mănăstirii Putna i-a oferit o diplomă pentru contribuția la activitățile Mănăstirii Putna din Anul Centenar 2018, iar Asociația Culturală Conta i-a acordat diploma Vrednicie și Credință pentru opera literară memorialistică de excepție, pentru demnitate și curaj civic, prin președintele asociației, scriitorul Adrian Alui Gheorghe.
***
„În noiembrie și decembrie am reușit să fac cunoștință cu toți colegii de școală. Nu-mi prea convenea că eram mai răsărițel decât ceilalți, dar cu timpul m-am resemnat. M-a consolat profesorul de matematică, Belinski. El mi-a spus că și el este mai înalt decât directorul și aceasta nu-l deranjează deloc. – Ionele, este important să faci carte și să-ți iubești neamul…
În preajma Anului nou, acest profesor Belinski a copt undeva niște colăcei, a găsit o sanie la care a înhămat niște cai buni, cu un Moș Crăciun de cea mai mare frumusețe. Pentru prima dată în viață vedeam un Revelion cu atâtea hăituri, iar fetele îmi păreau niște zâne din povești. Totul începuse afară, pe aleea castanilor, din capătul căreia a venit sania cu alaiul, apoi ne-au dus într-o sală mare unde au continuat dansurile.”
***
„– Ei, Vaniușa, spune de ce ai nimerit aici – m-a întrebat anchetatorul în limba rusă. I-am răspuns în limba română că despre asta poate știu mai bine cei care m-au arestat. El mi-a zis că n-a înțeles și să-i vorbesc în limba rusă.
– Aceasta-i limba pământului nostru, o vorbește mama mea, buneii mei, au vorbit-o și străbuneii mei.
Se vede că nici acum n-a înțeles ce i-am spus; a pus mâna pe receptor și l-a chemat pe un careva Mămăligă să vină la el. Peste câteva minute a apărut un individ, nici tu geandră, nici tu mămăligă. Anchetatorul mă privea ca o felină gata să se repeadă la jertfa lui.
– De ce nu-mi răspunzi în rusește? – m-a întrebat Popov.
– Pentru că-n limba străbunilor mei mi-i mai ușor să vorbesc. După cum am înțeles, dumneavoastră aveți nevoie de traducător, nu eu. Eu chiar și chinul de moarte sunt gata să-l îndur tot în limba noastră.”
***
„Marea mea surpriză a fost să-l descopăr în acea orchestră din lagăr pe profesorul meu de matematică din Târnova, domnul Belinski, acel minunat profesor care a făcut cu noi ultimul Sfânt Vasile pe aleea de castani. (…) El cânta la vioară. Era cărunt definitiv, după câte i-a fost dat să tragă, și trăia numai cu melodiile noastre, pe care le interpreta cu o măiestrie de invidiat. Când m-am apropiat de dânsul și m-am adresat în limba noastră: „Bună ziua, domnule Belinski!”, el a rămas tablou. Uimit nespus, abia de a putut să mă întrebe cine sunt.
– Sunt un elev de-al dumneavoastră din Târnova. Mi-ați predat câteva luni matematica. Vă mai aduceți aminte de sărbătoarea de Sfântul Vasile de pe aleea de castani din Târnova?
Trezit, parcă, dintr-un somn letargic, s-a repezit spre mine și m-a cuprins, ținând într-o mână arcușul, iar în cealaltă vioara; a izbucnit în hohote de plâns, iar toată orchestra s-a sculat în picioare. (…) Maestrul s-a dat puțin în urmă, să mă privească încă o dată, și a zis:
– Dacă este în sală măcar un român, concertul trebuie să răsune românește.
A atins coardele viorii, ca să se convingă că e acordată. Toată orchestra s-a agitat ca la trecerea unui vântuleț ușor, dirijorul a făcut un semn cu bagheta, profesorul a început ușor să se clatine și de pe scenă au pornit să se reverse sunetele cunoscute de mine de o veșnicie. (…) Pe suflet mi se făcuse ușor și pentru câteva clipe am uitat că mă aflu în lagăr.”