De la binecunoscutul învățător al lui Mihail Sadoveanu, Domnul Trandafir, la mulți alții necunoscuți, precum Lucreția Roșu, cea care a făcut ca Părintele Dumitru Stăniloae să meargă mai departe la școală, învățătorii de vocație de la sate au îndrumat pe drumul vieții oameni care au construit țara pe care o moștenim astăzi.
Învățătorii de astăzi au aceeași chemare de a descoperi vocații și a le îndruma spre împlinire. Alături de preoți și de oamenii gospodari ai satului, învățătorii au fost, sunt și trebuie să fie apostolii acestui neam care pun în lucrare cuvintele lui Hristos Domnul: „Lăsați copiii să vină la Mine” (Marcu 10, 14).
Anuța Dan, dascăl în Apșa de Mijloc, Transcarpatia
A fi dascăl într-o școală românească dintr-un sat sută la sută românesc, dar într-o țară care ne-a adoptat cândva fără să ne întrebe, înseamnă a duce zi de zi o luptă cu sistemul, cu timpul, cu nepăsarea, cu frica de a fi asimilați. O luptă cu noi înșine, ca să putem merge mai departe prin viață, prin ani, ca oameni credincioși, ca români. Este o muncă zilnică la straja păstrării graiului, a tradițiilor străbunilor noștri. Dascălii noștri sunt o punte între trecutul și viitorul nostru aici, acasă la noi. Căci noi aici suntem la noi acasă. O legătură între străbuni și viitoarele generații.
Nu este deloc ușor să fii învățător la sat, dar merită. La sat este izvorul neamului. Acolo se păstrează adevărata amintire a rădăcinilor noastre. Or, dacă nu ne cunoaștem rădăcinile, trecutul, nu avem ce căuta în viitor. Pentru elevii de la sat am un îndemn: rămâneți cât mai aproape de rădăcini, ca să le ajutați să se transforme în copaci puternici, care vor înflori în timp și vor da rod. Iar părinții să le transmită copiilor dorința de a fi ei înșiși cele mai frumoase flori ale neamului, continuatorii celor grație cărora mai existăm aici ca popor.
Pentru mine, limba română este Patria mea. Aici nu-mi spune nimeni că nu-s la mine acasă, sau că nu am loc, sau că nu am voie să stau. Această Patrie nu mi-o poate lua nimeni. Mi-a dat-o mama mea. Nu las pe nimeni să mi-o ia sau s-o batjocorească. Și o transmit cu mult drag copiilor și nepoților, ca zestrea cea mai de preț.
E grea viața și fiecare își găsește rostul lui în ea. Mulți români au plecat la muncă în alte țări. Un sfat pentru ei: să nu uite cine sunt și acest lucru să-l cultive urmașilor în orice colțișor al lumii s-ar afla.
Antonel Lakatos, învățător în Jibou, județul Sălaj
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți învățător la sat 12 ani?
Dacă destinul mi-ar da șansa să aleg din nou ceea ce vreau să fac în viață aș alege, fără ezitare, ceea ce fac acum: să fiu înconjurat de copii, de copilărie, de inocență, de emoții, de zâmbete, de lacrimi, de bucurie. Aș parcurge același drum care m-a format, m-a inspirat, m-a făcut să văd viața în mii și mii de culori.
Pentru mine munca la sat a fost un pas important. Am făcut naveta mulți ani, ani de care îmi amintesc cu mare drag. Uneori am reușit să iau un post în apropierea orașului în care locuiesc, alteori nu.
Îmi amintesc de naveta făcută în satul Noțig, un sat frumos, liniștit, cu oameni simpli și copii veseli. Se afla la 16 kilometri de Jibou, orașul meu. Porneam spre școală dimineața la șase, mergeam cu o mașină care ducea presa într-un alt oraș din județ, eu neavând mașină. După vreo 11 kilometri, ajungeam în satul Inău și acolo mă opream. Apoi, pe jos, o luam spre Noțig.
Aveam de mers pe jos aproximativ 5 kilometri. Eram singur, se auzeau doar pașii mei și adierea vântului rece al dimineții. Îmi era frică de acel pustiu, dar mă gândeam cu cât drag și cu câtă iubire mă așteptau copilașii mei la școală, iar acel gând mă făcea să fac din întunericul dimineții – lumină , iar din teamă – curaj.
Să vă spun un secret: ca să pot face față acestui întuneric și pentru a-mi alunga frica, mă rugam. Dar mă rugam cu voce tare . Ecoul rugăciunilor mele a fost cel care m-a însoțit în acel an la școală. Și nu am lipsit nicio zi de la serviciu. Cu toate că porneam la 6 dimineața și mă întorceam acasă la ora 16.00, nu eram obosit. Copiii din școală reușeau să mă facă de neînvins, erau dornici să învețe, să învățăm împreună, să ne bucurăm de fiecare zi. Și acum îi văd cum stăteau cu nasul lipit de geam și priveau spre ulița prăfuită să vadă când sosesc. Le auzeam de departe strigătul de bucurie: Vine domnul învățător!!
Vremurile au lăsat peste tot amintiri, iar eu am avut amintiri tare frumoase alături de copii, copii ai satului, copii care au știut să aprecieze efortul pe care îl făceam zilnic pentru a ajunge la ei.
Satele prin care am fost și-au lăsat o amprentă vizibilă în cariera mea. Am avut multe de învățat de la colegii pe care i-am găsit în aceste școli, de la elevii și de la părinții acestora. Am colindat satele din jurul orașului Jibou cu plăcere, cu entuziasm și curiozitate, dornic să pun în practică tot ceea ce am găsit mai valoros în cărțile de specialitate. Cuceu, Surduc, Inău, Noțig, Mirșid sunt locurile în care am găsit tot ceea ce poate avea un om mai valoros: tradiții, obiceiuri, respect, voință, curaj, bunătate, credință, simplitate. Valori pe care cu greu le mai găsim acum în viața de zi cu zi.
Îmi amintesc cu drag de zilele în care era sărbătoare și mergeam cu copiii la biserică. Aici, împreună cu preotul satului, reușeam să le arătăm că biserica este locul unde sufletul are prioritate, iar școala este locul unde mintea și sufletul dau roade. I-am făcut pe copii să aprecieze efortul foștilor dascăli din sat, cumpărând flori și dăruindu-le din suflet cu ocazia diferitelor sărbători ale anului. Am vizitat oameni în vârstă, oameni care nu au avut copii sau ai căror copii erau plecați din sat și le-am dăruit flori, mărțișoare.
Parcă și acum văd lacrimile din ochii lor, lacrimi de mulțumire că nu au fost uitați. Sufletul meu înflorea atunci când vedeam că rodul muncii mele începe să apară, că eram apreciat de oamenii satului, că micii mei școlari priveau cu alți ochi tot ceea ce era în jur.
Ce am făcut eu?
Nu mare lucru, doar am șlefuit diamantele pe care le-am primit în dar de la viață: copiii care au văzut în mine un bun prieten, un bun părinte, un bun doctor, un bun ascultător, un vindecător de răni, un om care le dorea binele.
Am îndrăgit deopotrivă toate obiectele de studiu ale școlarului. Am dorit să li le prezint în culori și în forme atrăgătoare, să le îmbin în așa fel încât copilul să creadă că totul a fost un joc, un joc frumos la care el a participat cu toată strădania lui. Am râs și am plâns, trăind emoția zecilor de copii și părinți pe care i-am înțeles și i-am ocrotit.
Ce i-ați spune unui tânăr care se gândește să meargă sau nu învățător la sat?
Ce i-aș spune? Să nu stea mult pe gânduri, să pornească în această aventură care îi va încununa întreaga viața. Aici, la sat, va găsi puritatea sufletului, aici va găsi cele mai frumoase diamante care șlefuite vor străluci precum soarele, iar acest soare îi va călăuzi pașii toată viața.
Să ne gândim că, atunci când un pui de om vine pentru prima dată la școală, bate sfios și mirat la porțile unui castel, un castel care îi va schimba viața. Cel mai important este CINE ÎI VA DESCHIDE PORȚILE spre această lume nouă.
Fii tu, învățătorule tânăr de la țară, cel care deschide această poartă și lasă neschimbat un singur lucru: plăcerea de a deschide zilnic ușa școlii!
Spuneți-ne un îndemn pentru elevii de la sat și unul pentru părinții lor
Pe lângă meseria de dascăl sunt și eu tată a doi copii. Mă gândesc în fiecare clipă la ei și tot ceea ce fac eu pentru elevii mei mi-ar plăcea să facă cineva și pentru copiii mei. De aceea, strigătul de ajutor al unui părinte ar trebui să ajungă la urechile noastre și să îl respectăm.
Ce își poate dori un părinte atunci când își lasă copilul în mâinile noastre?
Nu multe, dar ceea ce cere este atât de important pentru viitorul adult! Să fie tratat cu blândețe. Pentru copil, totul este nou și ciudat. Dacă acasă a fost regele curții, iar părinții au fost cei care i-au bandajat rănile, l-au alinat, acum totul se schimbă.
Micuțul pui de om pornește într-o nouă și mare aventură care va cuprinde, probabil, războaie, drame, tristeți. Ca să-și ducă viața în lumea în care trebuie să trăiască, e nevoie de încredere, de dragoste și de curaj. Învățătorul are o misiune destul de grea, el trebuie să îl ia de mânuță și să-l învețe tot ce trebuie să știe.
Dar cu blândețe să facă acest lucru!
Să îi lase timp, în liniște, să reflecteze la ce îl înconjoară. Să îl învețe că e mai onorabil să piardă, decât să înșele. Să îl învețe să aibă încredere în el, în propriile-i idei, să-l învețe să-și vândă cât mai bine forța mâinilor și a minții, dar să nu-și negocieze niciodată sufletul și inima, să-l învețe cu blândețe, dar să nu-l cocoloșească, căci numai în foc se călește oțelul.
Gândul meu pentru părinți și copii este că doar împreună putem să îi pregătim pe acești pui de oameni să răzbească în lumea în care trebuie să trăiască. Aveți încredere în oamenii care ajung la catedră. Ei sunt pregătiți să găsească soluțiile cele mai bune pentru copiii noștri. Uneori dragostea și atenția învățătorilor este mai mare decât cea pe care o oferă propriilor copii.
Ana Popov, învățătoare în Bașcălia, Basarabia
Sunt născută în Basarabia, în satul Bașcălia, care se află la granița cu Găgăuzia. Este o regiune care face parte din Basarabia, dar unde trăiesc preponderent vorbitori de găgăuză. Activez ca învățătoare din anul 1990. Am făcut Institutul Pedagogic de Stat din Bălți, Facultatea de Limbi Străine, specializarea Limba Franceză.
Mulți copii din familii de găgăuzi vin să studieze în liceu în română. Este un fapt foarte îmbucurător, fiindcă limba română în zona noastră nu prea este acasă, iar această tendință ne face să ne simțim un pic mai patrioți, mai protejați, cumva, fiindcă limba română e limba noastră, limba pe care am auzit-o prima dată de la părinții noștri, de la buneii noștri, dar de care, cu părere de rău, am fost lipsiți.
Am lucrat o jumătate de an în condiții foarte grele. Făceam focul, la școală era foarte frig, lucram îmbrăcați chiar în paltoane, cu mănuși în mână. Când trebuia să ștergem tabla, îngheța apa în căldărușa în care păstram apa.
Le doresc copiilor din Basarabia să fie fericiți, să pună limba maternă în capul mesei și să aibă credință în Dumnezeu. Căci fără credință nu se poate face absolut nimic. În tot ceea ce faci, trebuie să crezi. Dacă crezi, întotdeauna reușești. Și copiilor din România le doresc la fel, să fie fericiți, în primul rând. Cu credință în Dumnezeu, cu ascultare de părinți sunt protejați de Dumnezeu.
Lucreția Roșu, învățătoarea Părintelui Dumitru Stăniloae
Tata povestea mereu de învățătoarea lui, domnișoara Lucreția Roșu și îi părea rău că nu mai știa nimic de ea. Clasele nu erau despărțite. Copiii de diferite vârste stăteau de-a valma și învățătoarea se ocupa pe rând de ei. Se pare că era o dăscăliță extraordinară, cu un remarcabil talent pedagogic. (…)
Inteligența neobișnuită a copilului i-a atras atenția învățătoarei, care a insistat mult pe lângă nenea Irimie să-și trimită mezinul mai departe, la școli. Treaba nu era deloc simplă. (…) Dar bunica a insistat cu încăpățânare, astfel că soarta lui Dumitru a fost pecetluită. Fiind ea însăși din familie de preoți, a ținut morțiș ca băiatul mai mic, pentru care avea o slăbiciune deosebită, să slujească în fața altarului.
Lidia Stăniloae, „Lumina faptei din lumina cuvântului”, împreună cu tatăl meu Dumitru Stăniloae
Sana Vana, învățătoare la numai 16 ani
În anul școlar 1918–1919, la numai 16 ani, Sana Vana ajunge învățătoare într-un sat mic din județul Bălți, din Basarabia. Ea a primit repartiția într-o localitate în care până atunci nu mai existase școală. Oamenii din sat așteaptă cu nerăbdare deschiderea anului de învățământ. Cursurile încep, deși lucrările de reparație nu fuseseră finalizate, clădirea școlii fusese înainte cârciumă. (…) Tânără, încrezătoare și cu mult elan, învățătoarea le solicită sătenilor să ia câteva măsuri: să închidă drumul de dinaintea școlii și să confecționeze un cuptor pentru încălzirea clasei. (…)
La 1 decembrie (…), după o lună și jumătate de înscrieri, învățătoarea începe școala: Atunci m-am isbit cu capul de piatră!… – spune ea. Toate îndrumările metodice pe care le câștigasem în școală s-au risipit. (…) A trebuit să-mi croiesc o metodă nouă.
Cristina Sircuța, Viața femeilor în perioada interbelică
Ion Iutiș , învățător de istorie și director de școală, în Basarabia
Înțelegeam că nici anul acesta nu voi scăpa de troahna ticăloasă, o simțeam apropiindu-se ca o mârșavă lașă, și cum soarelui îi era în continuare milă de mine, mă adormi iarăși. Nu știu cât și dacă am dormit, poate începeam să fiu secerat de febră, dar la un moment dat m-am trezit simțind o ușoară atingere pe creștet. Abia-abia, ca o adiere. Era mâna învățătorului meu de istorie, Ion Iutiș, Ivan Andreievici, cum îi ziceam pe atunci, tot el și directorul școlii, aibă-l Dumnezeu în pază.
Cred că am murit de trei ori de rușine, nu mai pățisem așa ceva până atunci. Așteptam să mă tragă de urechi, să mă scoată în fața clasei și să mă facă nesimțit sau să-mi zică să vin mâine cu mama la școală. Dar el mi-a zâmbit și mi-a șoptit, ca să aud numai eu:
– Nu te teme…