de Casian Balabașciuc,
omagiu la împlinirea a 130 de ani de la adormirea
poetului nepereche (1889-2019)
De-a fost odată ca-n povești,
a fost ca să vorbească
împărățiilor cerești
de firea românească.
A împletit cu fir de-argint
prin codrii de aramă
cărări, cuvinte de alint
între sublim și dramă.
Spre asfințit a legănat
pe dealuri glas de bucium
și simțitor a adunat
în sine-atâta zbucium.
Din nuferi albi petale-a strâns
să-mpodobească lacul.
A râs puțin, mai mult a plâns,
rugându-se ca dacul.
Chemat la scump ospăț de zei
prin arderi să se-aline,
o cale a-nchinat-o ei
jertfindu-se pe sine.
Adâncul său nepământean
l-a dăruit femeii;
flori parfumate, an de an,
pe umeri i-au nins teii.
De geniu plin încoronat
în univers se poartă
prin forța minții – împărat
și proletar prin soartă.
Ducând Luceafărul prin Rai
Să-i țină nemurirea
i-a dat Arhanghelul Mihai
nestinsă amintirea.