Ea ar fi putut deveni profesor de limba franceză, dar a lăsat postul pentru a avea grijă de copii. El, pasionat de tâmplărie, încearcă să le insufle și copiilor împlinirea adusă de lucrul bine făcut. Gheorghe și Bogdana Lucaci sunt părinții a cinci copii: Ștefania-Maria, Liviu-Emanuel, Daniel-Ioan, Nectarie și Ioachim. O familie simplă, care se bucură unii pe alții și transmit celor din jur această bucurie de a trăi.
Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?
Gheorghe: Totul. Nu ne putem închipui viața fără copii, fără celălalt. E un dar de la Dumnezeu. E bucurie, în primul rând.
Bogdana: Uneori am impresia că îi iubesc mai mult pe copii decât pe Dumnezeu și mi-e teamă că păcătuiesc. Dar încerc ca prin copii să-L iubesc pe Dumnezeu, să-L cunosc pe Cel care mi-a dat aceste daruri.
Cu ce gânduri ați plecat la drum?
Bogdana: Fără niciunul, fără planuri, fără așteptări. Noi ne-am cunoscut și imediat ne-am și căsătorit. Gheorghe mi-a zis: „Te căsătorești cu mine sau nu? Dacă nu, eu nu mai am ce căuta pe la tine”. Am zis DA. Însă nu aveam pe atunci legătură prea mare cu Biserica. Bunica mea, care m-a crescut, ea mi-a zis că trebuie să postesc puțin înainte și să mă spovedesc, ca să mă pot cununa așa cum se cuvine. M-am chinuit să țin postul Nașterii Domnului, m-am spovedit, dar așa, ca o tradiție. Am fost sinceră în spovedanie, dar nu mă angaja deloc. Eu o făceam doar pentru a mă putea cununa. Abia după vreo șase ani de la cununie m-am apropiat de Biserică. Am început să-mi pun întrebări și mi-am zis că vreau să merg la o mănăstire. Am mers la Bogdana, în Rădăuți, și cum am intrat în curtea mănăstirii am simțit puternic că acolo este cu adevărat Dumnezeu. Apoi m-am apropiat de Biserică tot mai mult. Acum, familia, casa noastră și Mănăstirea Putna sunt viața noastră.
Gheorghe: După nuntă, când cineva ne-a cerut o adresă unde să lase darurile de nuntă, ne-am dat seama că noi nu aveam una. Nu discutasem asta. Și ne-am întrebat unul pe altul:
– Ce facem? Unde stăm?
– Păi, stăm la mine?
– Da.
– Dar tu vrei asta?
– Da.
Și așa a rămas.
Cum ați depășit nemulțumirile?
Bogdana: Cu răbdare și cu dragoste.
Cum împăcați profesia și creșterea copiilor?
Gheorghe: Eu sunt aproape toată ziua prins cu lucrul în atelier și se întâmplă să vin de multe ori supărat acasă, că nu-i poți mulțumi pe toți. Dar când mă așez în fotoliu, toți copiii sar pe mine și parcă mă încarcă. Îmi vine să o iau de la capăt cu lucrul, așa energie îmi dau. Dar mă ajută și cu diferite treburi în atelier. Cel mai mare a învățat să facă lucruri mai serioase, să rindeluiască, să șlefuiască. Și-i dau să facă. Îi responsabilizez. Ceilalți mai mătură, se mai joacă. Le dau de lucru, dar în așa fel încât să fie pe măsura lor și să le placă. Uneori las și eu lucrul ca să le fac un moft mărunt. Dacă vor înghețată, încui atelierul, plecăm împreună și luăm înghețată, apoi revin și continui treaba.
Bogdana: Eu învăț meseria de mamă. De fapt, amândoi învățăm meseria de părinți, că nu știam nimic la început. Nici acum nu prea știm. Am renunțat la serviciu ca să-mi cresc copiii și nu regret. În casă toate le fac cu ei. Le dau diferite treburi și la toate mă ajută, chiar dacă mai apar neînțelegeri între ei.
Vă învață ceva copiii?
Gheorghe: În primul rând răbdarea. Apoi, cu ei mă simt din nou copil. Cred că fiecare vrea să se simtă măcar un timp copil, pentru bucuria de a te juca, de a nu avea griji. Negrija, asta ne învață ei. Ne dau o încărcătură foarte mare și o bucurie de nedescris.
Ce doriți să-i învățați cel mai mult?
Bogdana: Să se iubească între ei, să se respecte. Dacă au aceasta, vor putea să meargă apoi frumos în viață. Și să-L iubească pe Dumnezeu, Biserica. Eu mereu le spun că-i iubesc pe toți la fel. Nu pe unul mai mult, pe altul mai puțin, ci la fel. Celui mai mic îi arătăm mai multă grijă sau afecțiune, el are mai multă nevoie de asta acum. Dar pe toți îi iubesc la fel. Asta încerc să le transmit.
Gheorghe: Ca tată, vrei să fii un model pentru copiii tăi. Știți cum se zice: „Copilul nu-ți urmează sfatul, ci îți urmează exemplul!”
Cum le insuflați dragostea de Dumnezeu, de Biserică? Aveți teama că-i forțați?
Bogdana: Pe primii doi, pentru că noi eram departe de Dumnezeu, nu i-am împărtășit deloc în primii ani. Dar apoi, când noi ne-am apropiat de Hristos, i-am adus și pe ei. Îi luăm cu noi la biserică, îi împărtășim, se spovedesc. Și e normal ca un copil să fie îndrumat spre ceva, căci el nu are repere. Dar o mamă știe când copilul nu mai poate și face un compromis. Dacă nu poate posti o săptămână, măcar trei zile. Dar să facă ceva. Și mama știe și când copilul se preface, când vrea să o păcălească. Dar el trebuie să fie îndrumat astfel încât să prindă drag. Nu cum sunt unii pe care îi forțează la biserică, la rugăciune, la spovedit, iar după ce pleacă de acasă le lasă pe toate, pentru că au prins repulsie față de lucrurile duhovnicești. Acasă încercăm să ne rugăm împreună, dar nu reușim totdeauna. Nu toți au aceeași oră de culcare și de aceea ne facem uneori rugăciunile separat.
V-ați gândit vreodată că e prea mult în privința numărului copiilor?
Bogdana: Eu la început nu am vrut copii, dar soțul a spus că el vrea copii și așa a venit pe lume Ștefania. Apoi, am spus că e de ajuns, dar el: „Dacă ai spus DA, apăi ține până la capăt!” Și așa au venit și ceilalți. Nu a fost ușor, dar a lucrat Dumnezeu. Am patru cezariene, dintre care o sarcină extra-uterină. Doctorul care m-a operat, același mereu, la ultima naștere a venit de acasă special pentru mine, deși s-a pensionat. Căci nu voiam să mă las pe mâna altuia. Și mi-a zis că depinde de persoană. Sunt femei care după o cezariană nu mai pot face alta, iar altele pot duce și 5–6 operații. Dar mai lucrează și Dumnezeu. Acum îmi pare rău că avem numai atâția. Am vrea să avem mai mulți.
Bărbatul și femeia privesc în mod diferit căsătoria și creșterea copiilor?
Bogdana: Nu știu. Noi încercăm să fim la unison. Dacă un copil îmi cere ceva, eu îl întreb: „Tata ce zice?” Și Gheorghe face la fel. Ne consultăm în toate, ca să nu speculeze copiii slăbiciunile noastre. Însă bărbatul este capul familiei, el ia deciziile. Noi ne consultăm, discutăm, dar deciziile le ia el.
Gheorghe: Și așa simțim că am ajuns să gândim la fel. Dacă, de exemplu, eu îi spun că aș vrea să-l sun pe duhovnic într-o problemă, ea îmi spune că tocmai se gândea la același lucru. Cu multe situații e la fel.
Ce crize ați întâmpinat în viață și cum le-ați depășit?
Bogdana: Crize mari nu prea au fost. Poate greutăți cu copiii, cu banii, cu rudele, dar le-am depășit prin răbdare și comunicare. Ne-a plăcut de la început să ne înțelegem bine. Gheorghe e o fire mai răbdătoare, mai calmă, nu-i place să știe că e cineva supărat pe el (Gheorghe: Mai ales soția!). Și când mă vede supărată sau nervoasă se dă pe lângă mine până mă liniștește.
Gheorghe: A fost un moment în care ni s-a oferit posibilitatea să plecăm în Germania, toată familia. Atunci ne-am sfătuit și le-am spus și părinților de la Putna despre asta. Toți ne-au sfătuit să nu plecăm, căci va fi mai greu. Sunt dulgher, asta se caută pe acolo, dar am decis să rămânem. Părerea părinților contează pentru noi foarte mult. Și nu am regretat niciodată alegerea. Aici avem mai multă liniște, avem casa noastră, terenul nostru, avem biserica aproape, mănăstirea unde mergem mereu.
Creșterea copiilor necesită multă jertfă. Există, totuși, și bucurii. Care sunt acelea?
Bogdana: Pentru noi, faptul că avem copii sănătoși, trupește și la minte, că se înțeleg, că iau o notă bună la școală sau că ne ajută la lucru ne aduce o mare bucurie. Dar cel mai mult mă bucură că se roagă și că apelează la duhovnic. Când au o problemă mai mare îmi cer să meargă la duhovnic sau să-l întreb în legătură cu aceasta. Sau dacă duhovnicul le spune ceva, ei țin cu sfințenie acel lucru. De exemplu, băiatul cel mare era cam slăbit în postul Adormirii Maicii Domnului și i-am zis să bea o cană de lapte. Mai erau trei zile de post. Și mi-a zis: „Nu, mamă, că i-am spus părintelui că țin tot postul!”
Ce este credința pentru familia dumneavoastră?
Gheorghe: Credința înseamnă nădejde. Dacă nu o ai, nu poți depăși greutățile. Ea îți dă putere.
Aveți temeri legate de vremurile de azi?
Bogdana: Păi, vedem în ce lume trăim. Ne gândim ca nu cumva copiii noștri să se lase atrași de ispitele lumii și să uite de cele sfinte. Sunt copii care de la 16 ani se droghează.
Dar nădejdi?
Bogdana: Am nădejdea că dacă voi reuși să le insuflu dragostea de Dumnezeu, nu vor simți nevoia să încerce toate acestea care îi vatămă. Nădăjduiesc că nu vor uita de Biserică, de părinți, de dragostea dintre ei și față de ceilalți oameni.
Ce sfat ați da unei familii în pragul divorțului?
Gheorghe: Să nu o facă! Orice ar fi. Ci să aibă răbdare și să ierte, să se roage, să meargă să se spovedească. Avem cunoștințe, rude, care s-au despărțit și vă zic că nici uneia dintre ele nu îi merge mai bine. Dar dacă le spun de rugăciune, zic: „Lasă, că se roagă preotul!”, dacă le spun de spovedanie, zic: „Ce nevoie am eu de asta?” Și abia când dau de greutate mare, pe care nu o mai pot duce, merg la preot și la Dumnezeu.
Aveți un gând pentru doi tineri proaspăt căsătoriți sau care urmează a se căsători?
Gheorghe: Să se iubească cu adevărat și să nu înceteze să o facă până la sfârșit. Aceasta o vor reuși dacă vor avea răbdare și iertare, dacă se vor ruga unul pentru altul și dacă vor avea o relație cu Dumnezeu, cu Biserica. Contează foarte mult să comunice unul cu altul. Să discute orice și să ajungă mereu la un acord.
„Sper să nu fii și tu printre dușmanii mei!”
– mărturia lui Gheorghe –
După ce Ștefan cel Mare a fost canonizat, a fost trecut în calendar cu roșu. Până atunci, de Sfântul Ștefan lucram. După canonizare, n-am mai lucrat. Dar după câțiva ani, aveam ceva de terminat în atelier și zic: „Măi, eu cred că mâine voi lucra. Să mă ierte Sfântul Ștefan, dar eu ar trebui să termin lucrul acesta și nu pot să aștept, lucrez.” Bogdana mi-a spus: „Măi, omule, nu te mai apuca de lucru, mâine e sărbătoare, mergem la Putna și nu-i bine.” „Nu știu, Bogdana, dar cred că am să lucrez.” Noaptea, când m-am culcat, l-am văzut. M-am trezit în oastea lui Ștefan cel Mare, eram așezat în prima linie și așteptam să ne luptăm cu cineva. A venit Sfântul Ștefan, a făcut ocolul, a trecut pe cal prin fața noastră și, când a ajuns în dreptul meu, a întors calul înapoi – era cu o coroană pe cap, pe un cal alb –, m-a prins de la mijloc, m-a urcat pe cal și m-a dus într-o pădure în apropiere, unde era o groapă adâncă, neagră, întunecată. Și mi-a spus: „Uite, aici stau toți dușmanii mei! Sper să nu fii și tu unul dintre ei.” Și m-a luat și m-a dus înapoi pe câmpul de luptă. Apoi m-am trezit și am zis: „Măi, Bogdana, gata-i, nu mai lucrez!”