Sfântul Daniil Sihastru
Smerenia care cunoaște adevărul lucrurilor
Sfântul Cuvios Daniil Sihastru a fost unul dintre marii sfinți pe care i-a odrăslit neamul românesc, ajungând dascăl al rugăciunii inimii, povățuitor căutat de călugări și credincioși. A fost omul sfânt care l-a însoțit cu rugăciunea din sihăstria sa și cu sfatul pe Sfântul Ștefan cel Mare, atunci când voievodul îl căuta în ceas de cumpănă. Trăind într-o vreme în care cronicile Țării Moldovei abia începeau a se scrie, viața Sfântului Daniil a rămas în mare parte ascunsă. Pe piatra de pe mormântul său se precizează că a fost tuns monah cu numele de David, iar ca schimonah a purtat numele de Daniil. În O samă de cuvinte, Ion Neculce vorbește despre spovedania Sfântului Ștefan cel Mare la Sfântul Daniil.
Însingurându-se de lume, Cuviosul Daniil L-a aflat pe Hristos și prin El a purtat lumea întreagă în rugăciune mijlocitoare. Căci sihastrul, folosindu-se de singurătatea exterioară, nu rămâne la ea, ci se unește cu Creatorul său și gustă din tot binele pe care Acesta îl revarsă către om. În rugăciunea cea de Dumnezeu văzătoare, sihaștrii se împărtășesc din slava Sa cea negrăită spre care a chemat pe tot omul. Aflând-o, sihastrul o dorește pentru toți, copleșit de iubire pentru tot omul. În acest chip, Sfântul Daniil a cunoscut adevărul lucrurilor, sensul profund cu care Dumnezeu a înzestrat creația, și a putut fi marele sfătuitor ascultat de toți. Hristos i-a întipărit în inimă darurile Sale dumnezeiești: blândețea și smerenia, prin care a cucerit multe suflete pentru viața în Hristos.
Cuviosul Paladie Sihastrul
Așa-zis monah
Scriptoriul de la Putna, deschis și întreținut de Sfântul Ștefan cel Mare, a dobândit faima cea mai înaltă între scriptoriile țării, iar cărțile caligrafiate aici au devenit repere pentru altele, din varii spații geografice. Frumusețea scrisului, a frontispiciilor și a miniaturilor încântă și azi ochiul privitorilor, chiar dacă limba slavonă rămâne pentru mulți necunoscută. Darul, însă, vine de sus, se păstrează și rodește prin smerenie. Așa că nu ne minunăm dacă autorul unuia dintre cele mai frumoase manuscrise putnene, ierodiaconul Paladie, „sihastrul de la Putna”, își semna operele ca „mult păcătos” și „așa-zis monah”.
Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul
Numai întru Domnul te bucură
„Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie, de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură, că bucuria trupească degrab piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci. Mângâierea pământească degrabă piere și întru amărăciune se întoarce, iar mângâierea Preasfântului Duh întru Domnul pururea mângâie și în vecii vecilor va mângâia cu mângâiere negrăită.
De nimic altceva nu vă bucurați, numai întru Domnul, că toată bucuria ce nu este întru Domnul este mincinoasă și amăgitoare și toată mângâierea ce nu este întru Dumnezeu este greutate și tulburare sufletului. Bucuria lumii acesteia este mincinoasă, mângâierea ei schimbătoare, veselia ei lesne se schimbă în amărăciune, plângere și tânguire fără de veste. Nici n-a trecut mângâierea ei și îndată scârba și necazul au sosit. Pentru aceea numai întru Domnul te bucură, cu bucurie și cu veselie te veselește.
Bucură-te întru Domnul Dumnezeu, că Dumnezeul tău Dumnezeu mare este, veșnic, fără de moarte, atotputernic, atotțiitor, Dumnezeul îndurărilor, milostiv, drept, iubitor de oameni și preamilostiv, Tată al milostivirilor, Dumnezeu a toată mângâierea.” (Alfavita sufletească, Iași, 1755)
Primele spitale din Moldova
Dintotdeauna au existat pe lângă marile mănăstiri bolnițe pentru îngrijirea monahilor, dar și a altor persoane din apropierea mănăstirilor. De aici până la spitale publice nu era decât un pas, pe care l-au făcut, cei dintâi, ierarhii Bisericii. Primul spital cunoscut din Moldova a fost înființat în 1619 la Suceava prin grija Mitropolitului Anastasie Crimca, ctitorul Dragomirnei. Următoarele, un secol mai târziu: două de către Episcopul Ioanichie de Roman, care ctitorise un spital public la Mănăstirea Precista Mare, în Roman – dezvoltat apoi de Arhimandriții Vartolomeu Putneanul și Gherasim Putneanul, numit „spitalul săracilor din târgul Romanului” –, și unul la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, în Focșani.
În 1757, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul, din milă pentru bolnavii care nu aveau bani, l-a determinat pe domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la biserica Sfântul Spiridon din Iași.
Cuviosul Arsenie
Mă arzi cu smerenia ta
În anul 1999, pe când se executau lucrări de întreținere în incinta Mănăstirii Putna, un monah a lovit de câteva ori cu târnăcopul într-un loc din care a izvorât bună mireasmă. Împreună cu cei de față, au cercetat despre ce este vorba și au văzut că mireasma izvora din sfintele moaște ale unui viețuitor care fusese înmormântat acolo. Târnăcopul lovise de trei ori în craniu, dar nu l-a spart. Părinții au luat cu atenție și cu evlavie sfintele moaște. Întrucât craniul avea o culoare gălbuie și prezența lui aducea o stare de pace sufletească, el a fost dus în chilia unui părinte duhovnic. Într-o zi, în chilia părintelui a intrat o persoană demonizată pentru a i se citi rugăciuni de dezlegare. Odată cu citirea rugăciunilor, acea persoană a început să strige, referindu-se la moaștele din chilie: „Mă arzi, Arsenie, cu smerenia ta, mă arzi!” Astfel s-a aflat numele acestui sfânt, despre care, apoi, s-a aflat că fusese schimonah la începutul secolului al XVIII-lea.
Sfântul Mitropolit Ilie Iorest
Mărturisitorul și pătimitorul
Singurul ierarh putnean care a păstorit în Transilvania a fost Mitropolitul Ilie Iorest. Sprijinit de domnul moldovean Vasile Lupu și hirotonit la Târgoviște, Sfântul Ilie Iorest a devenit un simbol al unității românești, dar și al tăriei credinței, al demnității mărturisitoare. El nu a fost dispus la compromisuri dogmatice în fața propagandei catolice, și mai ales calvine, între românii din Transilvania. Știa că nu-l așteaptă zile ușoare, dar dragostea pentru Hristos și pentru popor l-au întărit. Străduința sa de a hirotoni preoți curați, cu râvnă pentru dreapta credință, răspândirea tipăriturilor ortodoxe primite din Țara Românească și Moldova, ca și cuvintele sale înflăcărate adresate creștinilor din sate de a păzi cu strășnicie credința și evlavia ortodoxă, au făcut să se reverse asupra lui mânia și defăimările stăpânitorilor calvini. A fost aruncat în temnița din Alba Iulia după numai trei ani de păstorire. După nouă luni de chinuri a fost eliberat în schimbul a 1000 de taleri, pentru care au dat chezășie 24 de credincioși. Pribegind prin Rusia pentru a strânge banii necesari răscumpărării chezașilor, se reîntoarce la Putna, trecând cu pace la Domnul în anul 1678. După tradiție, este înmormântat pe latura exterioară sudică a altarului bisericii voievodale.
Ieromonahul Damaschin Schipor
Prietenul păsărilor
Părintele Damaschin era întotdeauna liniștit, blând, smerit, împăcat cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. De aceea, credincioșii îl căutau adesea și îi cereau cuvânt de folos. El e cel care a scăpat Mănăstirea Putna de a fi aruncată în aer, în al Doilea Război Mondial, atât de nemți, cât și de ruși. Pentru că a citit o rugăciune la căpătâiul unei muribunde, comuniștii i-au dat doi ani de temniță. Revenind în mănăstire, își întindea adesea mâinile, iar păsările se așezau și ciuguleau hrana pe care le-o dădea cu multă dragoste. Așa se face că, în ziua înmormântării sale, 11 septembrie 1988, Paraclisul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, unde a fost depus trupul părintelui, s-a umplut de un stol de păsări care s-au așezat pe marginea sicriului. La cimitir, înainte de a fi coborât în mormânt, la momentul citirii Evangheliei, din toată pădurea au venit mulțime de păsări ciripind, încât nu se înțelegea nimic. Abia după coborârea trupului păsările s-au îndepărtat, lăsându-i părintelui liniștea în care a intrat pentru veșnicie.