Prima realitate pe care o cunoaște copilul este mama, apoi tatăl. Părinții sunt cea dintâi certitudine pentru copil. Apoi se formează conștiința de sine. Viața se bazează pe relația personală. De aici, rolul primordial al părinților în educația copiilor. Copilul are nevoie de afectivitatea mamei și de autoritatea tatălui, de armonia familială și de experiențe în lumea reală pentru a se dezvolta frumos.
Familia este un organism în care fiecare membru își are rolul său, care se poate învăța. Băieții cărora le-a lipsit tatăl, de obicei, nu se dezvoltă deplin. Intrarea în bande, mersul la închisoare, incapacitatea de a-și menține o slujbă stabilă sunt direct proporționate cu lipsa tatălui sau a mamei. Doi oameni fac un copil, doi oameni îl și cresc. Acesta e modul firesc. Nu poți să înveți cum să fii bărbat de la mama. Este foarte important să existe un bărbat în viața unui băiat de la care să învețe a fi bărbat. În creșterea copiilor trebuie respectate rolurile sexelor.
Tații și fetele
Fetița, adolescenta sau femeia matură nu vrea decât să vorbească și să fie auzită. Tații cred că datoria lor este de a îndrepta lucrurile, și astfel își înstrăinează fetele oferindu-le soluții în loc să le pună întrebări despre detaliile vieții. Tatăl trebuie să vorbească mai mult cu fetele lor, să le asculte fără să ofere întotdeauna sfaturi.
Copiii nu vorbesc deschis cu părinții pentru că aceștia nu au timp, nu le acordă destulă atenție și grijă. De aceea caută să se deschidă față de alții. A-ți face timp pentru copilul tău, a învăța să-i vorbești delicat și cu interes înseamnă a-l apropia și a-l ajuta să aibă încredere în tine.
Tații și fiii
Dacă nu este nevoie ca tații și fiii să vorbească mult, în schimb este nevoie să facă anumite lucruri împreună. Băieții au ocazia să primească aprecierea și ajutorul taților. Lor trebuie să li se dea posibilitatea să-și asume riscuri. Încrederea în sine a unui băiat crește atunci când își asumă riscuri și supraviețuiește. El trebuie încurajat: „Du-te și încearcă din nou. Poți s-o faci!” Tatăl trebuie să ofere băieților ocazii de acțiune. Astfel, ei își dezvoltă capacitatea de a rezolva probleme, specifică bărbaților. Tatăl promovează calitățile particulare ale fiului și îl învață să fie autoritar, stăpân pe sine și pe situații, hotărât. Nu e nevoie ca să fie prea critici cu ei, sau să se simtă frustrați de defectele acestora și să le pretindă prea mult.
Tata m-a învățat…
Tatăl a fost asociat dintotdeauna ca o prezență a responsabilității, ca purtător al rostului. Chiar și numai prezența lui în familie, trăind în fața copiilor în mod integru, deschis, inteligent, este deja mult. Lipsa tatălui influențează mai mult decât lipsa mamei factorii de sinucidere. Autoritatea tatălui este iubirea înzestrată cu responsabilitate și putere. Este puterea binelui asupra răului și mama trebuie să o susțină.
Bărbăția este esența paternității. Ambele se bazează pe responsabilitatea pentru tine însuți. Bărbăția reală îmbină în sine puterea adevărului (nu forța mușchilor), nevoința personală (nu bizuirea pe forțele de ordine), predominarea duhului și cunoașterea a ceea ce trebuie să faci, a direcției spre care trebuie să îndrumi oamenii. Bărbăția este întotdeauna o mișcare către un rost.
Ne-am obișnuit să cumpărăm copiilor produse foarte scumpe, dar cu adevărat valoroasă este bucuria pe care le-o dăruim când suntem împreună cu ei.
*
Modelul pe care părinții îl oferă ca soț-soție copiilor este esențial. Cooperarea între ei, modul în care vorbesc, tonul, vocabularul folosit, calitatea atmosferei generale din familie au un impact decisiv. Întrucât atunci când sunt mici, copiii nu decodifică suficient de bine termeni abstracți precum iubire, disciplină, ei au nevoie de comportamente foarte specifice pe care să-și construiască reprezentările despre aceste noțiuni: iubirea este felul în care mama vorbește cu tata, felul în care se ajută, cum se țin în brațe, cum vorbesc unul despre celălalt în fața copiilor sau a altor persoane ș.a.m.d. Prin urmare, un cuplu are un rol de model, sursă de inspirație pentru comportamentele copiilor și pentru setul lor de reprezentări despre relațiile interumane, la care ei au acces mai întâi în context restrâns, în familie, iar apoi în cercuri tot mai largi – școală, comunitate, societate.
Mama, în general, socializează copiii în context restrâns (familia de bază și familia extinsă), iar tatăl este orientat spre socializarea în context larg, în afara familiei. Mama alfabetizează copiii pe dimensiunea afectivă, tatăl pe dimensiunea valorică, moral-atitudinală, mama pe „a fi”, tatăl pe „a face”, mama învață compasiunea, tatăl curajul. Desigur, acestea sunt niște aspecte-cadru; în funcție de specificul familiei rolurile se pot schimba, dar ca tendință generală, rolurile parentale de mamă și tată au impact specific asupra copilului.
Colaborarea între părinți este foarte importantă: ei au nevoie să discute între ei, în primul rând, despre direcțiile de educație a copiilor, astfel ca în momentul împlinirii rolurilor lor să nu apară contradicții, contraziceri care pot merge până la sabotarea reciprocă. Mama spune ceva și tatăl contrazice sau tatăl ia o decizie mai fermă și mama încearcă să „înmoaie” efectul. Copiii vor avea și ei comportament fluctuant, indecis, vor fi speculativi și oportuniști în comportamente întrucât nu reușesc să-și formeze o „coloană vertebrală”, un punct de referință, deci ei nu reușesc să afle cine sunt și care sunt reperele lor care să le ghideze comportamentul.
Oana Moșoiu, lector univ. dr. la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, trainer în educația adulților și consultant în domeniul educației,
coordonator al programului „Școala Familiei”
*
Limba, gustul cuvintelor, felul de a le accentua, caracterizarea situațiilor, a oamenilor, prin adjective plastice, umorul, simțul ridicolului, înainte ca eu să înțeleg de ce, acestea le-am împrumutat de la tata. El m-a învățat stăpânirea de sine prin propria stăpânire de sine, ca să fac față mai târziu greutăților, frustrărilor, întărindu-mi determinarea în tot ce fac. Tata m-a învățat de ce crede el că există Dumnezeu: de unde ar veni altfel noțiunea și dorința de bine, care nu sunt spre folosul egoist? El mi-a pus în mână, printre altele, Frații Karamazov, de Dostoievski.
Prezența tatălui are în construcția fiului o importanță primordială. Transmiterea culturii în general și a variantelor infinit de nuanțate ale culturii fiecărei familii, precum și ele, familiile, în sânul fiecărui popor, toate depind de legătura reală dintre tată și fiu.
A se retrage, a refuza răspunderea educației care s-ar face, zice-se, de la sine, este de fapt a lăsa copiii în câmpul altor influențe (ale străzii, ale tehnologiei, care se impun autoritare și prin amăgire) și fără iubirea tatălui, apropierea familiară și responsabilitatea lui.
Matei Lăzărescu, restaurator, pictor și fotograf
*
10 lucruri care îl ajută pe un tată să fie un tată mai bun
1. să dedice timp familiei;
2. să se raporteze la Dumnezeu ca la un Părinte;
3. să-și încurajeze copiii;
4. să desfășoare activități creative cu fiul;
5. să discute mai mult cu fiica;
6. să fie în armonie cu soția;
7. să-și asume responsabilități față de familie;
8. să nu fie lipsit de umor;
9. să-i învețe pe copii riscurile tehnologiei și folosirea ei inteligentă;
10. să nu uite că răspunsul nu e în cărți, ci în el însuși și în relația lui cu Dumnezeu și cu familia.