„Scrisul românesc din Bucovina până la Unire a avut acest îndoit rol cultural: de a cultiva forma graiului românesc în luptă aici cu toate graiurile pământului și de a servi drept hrană sufletească și armă de apărare generațiilor dinainte de războiul întregirii naționale.” (Grigore Nandriș)
Cine vrea să afle cum și-a păstrat viața și identitatea Bucovina românească între naționalitățile, confesiunile și culturile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar trebuie să se îndrepte, printre altele, către izvorul tăcut al acestei provincii: presa. Prin ziarele românești ale timpului, prin gazete, calendare sau almanahuri cu învățături diverse și aparent neutre, intelectualii din Bucovina – dintre care foarte mulți preoți – au răspândit ideile și elanurile românești într-o comunitate amenințată cu deznaționalizarea. În mod paradoxal, presați de mediul multicultural în care trăiau, printre influențe germane, rutene, poloneze etc. preoții români din Bucovina și-au trezit spiritul și vocația de învățători ai comunităților lor, răspândind, în afara predicilor religioase, idei culturale, învățături juridice, cunoștințe economice sau simple sfaturi pentru viața practică de zi cu zi. Cu un pas înaintea celorlalte provincii, cu bursieri la Viena sau la Moscova, în mediu germanizat, cu provocări permanente, preoțimea română ortodoxă a dat păstoriților ei cele dintâi școli, manuale, biblioteci de sate, a sprijinit prin mijloace proprii școala, teatrul, opera în limba română etc. Românii de aici au înțeles, în cele din urmă, că nu pot rezista ca etnie și naționalitate separată, fără o cultură și o comunicare scrisă, care, totodată, le-a alimentat aspirația la o identitate proprie și i-a făcut să cultive conștient visul reîntregirii cu România Mamă, în 1918. Așa a fost cursul istoric al Bucovinei, ca fiind călită prin acest „foc” cultural timp de un veac și jumătate, să revină la România Mare cu un grad de educație foarte ridicat, necesar operei de reîntregire a societății românești din perioada interbelică.
Gustul pentru citit, presă și schimb de idei al românilor în Bucovina s-a dezvoltat abia după câteva decenii de ocupație austriacă, prin așa-numita „literatură de calendar”, al cărei început l-a făcut Calendarul de casă al dascălului Vasile Țintilă, cu apariție între 1811–1820. Încet-încet, la început timid, i-au urmat și celelalte: Calendariul pentru Bucovina (1841–1873), Calendariu pe anul ordinariu… (1886–1895), Calendariul redigeat de Soțietatea pentru cultura și literatura română în Bucovina (1886–1895), apărute la Cernăuți, redactate de preoți învățați sau având mulți colaboratori dintre aceștia: preotul Porfiriu Dimitrovici (profesor la școala din Cernăuți), preotul Samoil Andrievici (viitorul mitropolit al Bucovinei), preotul Iraclie Porumbescu (tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu), preotul Simion Florea Marian (folclorist și etnograf de excepție al Bucovinei), preotul Constantin Morariu, arhimandritul Miron Călinescu (consilier consistorial). Meritul deosebit al acestor „Calendare” stă nu numai în publicarea autorilor din Bucovina ci, mai ales, în promovarea literaturii române de cea mai bună calitate, prin care se accentua unitatea culturală și spirituală a românilor. Așa au apărut, în Călindariul poporului bucovinean, numeroase nuvele și povestiri ale unor autori români cunoscuți în epocă: Ion Creangă, C. Negruzzi, Al. Vlahuță; sau, dintre poeții români: Vasile Alecsandri, Th.D. Speranția, G. Coșbuc și alții.
De la calendare și almanahuri, energia preoțimii române a trecut către ziare și gazete cu preocupări politice, sociale sau economice: Steaua Bucovinei (1864), Foaia Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina (1865–1869), Amicul poporului (1878–1896), Aurora română (1881–1884), Deșteptarea. Gazetă pentru popor (1893–1904), Junimea literară (1904–1914). Apărute majoritatea la Cernăuți, printre îngrijitorii, redactorii sau corespondenții lor îi regăsim pe aceiași clerici luminați: Iraclie Porumbescu, Silvestru Morariu Andrievici, Dimitrie Dan, Simion Florea Marian, Teofil Bocancea, Ioan Tomoioagă. Tot sub îngrijirea unor clerici, au produs impact în societatea timpului publicații precum: Steluța (1883–1884, prima gazetă destinată țăranilor); Revista Politică (1886–1891, „organ care să apere poziția românilor în viața publică din Bucovina”), Gazeta Bucovinei (1891–1897, sprijinitoare a memorandiștilor politici), Patria (1897–1900, animat de ideea de „a așeza politica poporului nostru pe baze cu adevărat naționale”). Contribuții majore în viața și cultura bucovineană au reprezentat publicația Viitoriul. Foaia clerului ortodox român din Bucovina (1904–1914) și, îndeosebi, revista Candela. Jurnalu bisericescu-literariu (1882–1946), inițiată de mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, ca „organ propriu pentru lățirea și fructificarea științelor teologice în cler și răspândirea învățăturilor religios morale în poporul creștin”. Acestea din urmă au fost vocea preoțimii românești în Bucovina austriacă.
În afară de misiunea culturală locală, preoțimea bucovineană a publicat mult în presa din Transilvania, Ungaria și România – mai ales pe calea exilului – astfel că hotarele administrative nu au putut stăvili libera circulație a ideilor. În acest fel, aspirațiile sufletului bucovinean, exprimate de preoții săi, pe măsură ce au fost cunoscute de ceilalți români, s-au integrat în tezaurul de gândire și simțire care a impulsionat Marea Unire din 1918. Era nădejdea nutrită de un veac și jumătate că toate ținuturile locuite de români vor avea, cândva, „un Rege, o Patrie, o Biserică”.