Ilinca Nicola Negreanu are 17 ani și învață la Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” din Cluj-Napoca. Participă în pelerinajele, taberele și activitățile organizate de ASCOR Cluj, o comunitate cu oameni frumoși și foarte activi. Credința, dorința de cunoaștere și călătoriile o mobilizează spre multe lucruri frumoase.
Ce te inspiră în viață?
Domnul nostru Iisus Hristos și sfinții. De la ei învăț ce înseamnă bunătatea, seriozitatea și mai ales cât de multă fericire vine de la Dumnezeu, odată cu silirea de a mă depăși în credință și a mă dărui prin iubire. Personalitățile care mă întăresc în acestea sunt părintele meu duhovnic Iustin Miron de la Oașa, tatăl meu și părintele Teofil Părăian. De la ei învăț încetul cu încetul cum să fiu un om al bucuriei.
De asemenea, suferința copiilor de la Oncologie, unde ASCOR-iștii merg săptămânal, îmi reamintește cât de inutile sunt stresul și nemulțumirile mele în comparație cu adevăratele probleme. Nu există timp în viața unui tânăr pentru tristețe.
Ce lucruri crezi că fac viața frumoasă?
Pentru mine, călătoriile fac viața frumoasă. Este un fel de reîntoarcere care mă ajută să-mi eliberez mintea de gânduri, să mă bucur de prezent, să mă cunosc mai bine și să ies din zona de confort. Este o pauză pe care o iau din mediul social, mediu care distrage de multe ori pe om de la realitate și îl îmbolnăvește. Savoarea cred că este dată de prietenii sincere, de respect și interese comune.
Taberele creștine de copii organizate de ASCOR Cluj au contribuit la formarea și maturizarea mea ca om în Biserică. Acum particip ca voluntar și o fac cu tot dragul, încercând, cu ceilalți voluntari, să oferim experiențe-reper pentru viața copiilor. În Biserică am găsit o rânduială și un rost care ne disciplinează altfel viața interioară, dar și pe cea exterioară. Relația cu aproapele are o altă valență, tinde spre un firesc uitat de societate. În schimb, din păcate, mediul social din liceu este ca o junglă, unde duhul lumesc este puternic, uneori chiar invaziv, lipsit de discernământ și destul de intolerant în ciuda așa-zisei deschideri pe care o are.
Ce îți dă curaj în greutăți?
Dumnezeu, faptul că totul este în grija Lui și faptul că nimic din ce mi se întâmplă nu este peste capacitatea puterii mele de a duce și rezolva. Știu că acele greutăți au rolul de a mă ajuta să mă schimb, să înțeleg și mai bine pe cei aflați, mai devreme sau mai târziu, în aceleași probleme.
În plus, comunitatea și comuniunea constantă dintre tineri în sânul Bisericii, implicarea în activitățile liturgice și în cele sociale, ascultarea duhovnicească printr-o relație constantă și consecventă cu duhovnicul mă ajută în depășirea tentațiilor și a răului din jur.
Ce faci în timpul liber?
Depinde de anotimp. Caut mereu să învăț ceva nou. Exersez la chitară de cele mai multe ori, fotografiez, citesc, merg în excursii, particip mai des la vecernii, la discuții, conferințe și alte activități. Cert este că sunt mai dinamică și mai zâmbitoare.
Vara particip la taberele studențești, dar și ca voluntar în taberele pentru copii între 7–18 ani. Încerc să merg în cât mai multe pelerinaje, organizate lunar, pe jos (între 18–35 km), să fiu activă în corul Bisericii studenților și în diferitele spectacole de peste an, dar și în acțiuni umanitare.
Cum te ajută credința în Dumnezeu în împlinirea idealurilor din viață?
Ceea ce îmi doresc este să ajut și să-mi iubesc cu adevărat aproapele, să îmi mențin discernământul indiferent de situație, dar mai ales să-mi fie suficient faptul că Îl am pe Dumnezeu. De asemenea, îmi doresc să învăț cât mai mult și mai eficient, iar aceasta să devină o plăcere care depășește oboseala și alte nevoi de confort biologic.
Părintele Teofil Părăian spunea: „Măsura credinței este măsura vieții”. Ca să fiu un creștin autentic cred că e nevoie de rânduială în viață și în minte, pe care mă străduiesc din greu să o dobândesc și să o mențin. Stilul de viață duhovnicesc își pune amprenta, mai devreme sau mai târziu, în ceea ce faci pentru a-ți îndeplini idealurile.
Cum îl recunoști pe omul frumos?
Omul frumos, pentru mine, este cel care trece dincolo de ceea ce înseamnă lumesc, este cel care preferă să vadă binele în cei apropiați, le înțelege nevoile și problemele. Omul frumos nu trebuie neapărat să exprime starea lui de bucurie, pace, ci mai degrabă să o transmită celor din jurul lui.
Ce înseamnă pentru tine dragostea de aproapele?
La puținii mei ani învăț că, pentru a-i iubi pe cei din jur, e nevoie mai întâi să mă accept pe mine, cu plusuri și minusuri, și să am răbdare. Impulsurile de moment și trăirile în supradoze nu duc decât la dezechilibre și îndepărtare de Dumnezeu.
Ce-ai spune unui tânăr român acum, la 100 de ani de la Marea Unire?
De-a lungul secolelor, Biserica ne-a ținut uniți într-o singură limbă și credință și, mai ales, într-o singură inimă, chiar dacă istoria a fost vitregă pentru neamul nostru și ne-a separat adesea.
Mi-aș dori ca tinerii să cunoască istoria mai bine, să își aducă aminte de jertfa strămoșilor noștri, părinții acestui neam, și să fie mai activi în Biserică.
*
Căsătorit cu Bianca, având un băiețel pe nume Ștefan, la 23 de ani, Andrei Grosu urmează cursurile de masterat în Teologie la Iași. Fost președinte al ATOR (Asociația Tinerilor Ortodocși Români), a urmat în liceu un profil real și a înțeles că lucrurile frumoase și schimbările durabile nu pot fi făcute fără Hristos și fără dăruire de sine.
Ce te inspiră în viață?
Un film, o carte, un om… Sunt multe lucruri care mă inspiră. De multe ori, participarea la Liturghie. Mi-am dat seama că este singura resursă care nu se epuizează. După o excursie sau o tabără extraordinară rămâi cu un gol. Am trăit de multe ori asta. Numai după Liturghie nu am senzația aceasta.
Dialogul de calitate, o carte care îți răspunde căutărilor tale, spovedania sinceră, călătoriile, familia, slujbele sunt elemente care fac viața mea frumoasă. Cred că modul în care te raportezi la viață o face să fie sau nu frumoasă. M-am obișnuit să-mi petrec viața aproape de biserică și experiențele care au legătură cu aceasta îmi fac viața frumoasă.
Avem nevoie de modele? Cum ți le alegi?
Da. Mă uit la mine și văd cât de mult copiez din oamenii care m-au impresionat. De la unul cuvinte, de la altul gesturi sau păreri. Noi ne dezvoltăm, ne modelăm caracterul și prin imitare. Cred că modelele mi le aleg în acord cu valorile mele. Și lucrul acesta se întâmplă aproape automat. Dacă aflu despre o persoană că are aceleași valori ca mine și că le trăiește la o intensitate mai mare decât mine, încât să mă facă să îl imit, devine un model pentru mine. Nu stau să mă gândesc: „Oare vreau să-mi fie model?”, ci pur și simplu devine.
Ce faci cu timpul tău liber?
Acum nu am foarte mult timp liber. Puținul timp extra se scurge între a mai face câte ceva în ATOR și a mai citi vreo pagină sau a vedea un film cu soția. În schimb, în liceu și în facultate mergeam în pelerinaje, la Liturghie, colindam, organizam conferințe, ședințe. Într-un cuvânt, voluntariat.
Ce ți-ai propus în viață?
Dacă e vorba de viața aceasta, una dintre dorințele mele este să dobândesc autonomie de gândire. Să fiu capabil să exprim ceva dintr-o experiență personală, dintr-o revelație, nu doar din ce am auzit sau am văzut la alții. Dacă ne raportăm la veșnicie, îmi doresc să ne mântuim cu toții. Iar credința în Dumnezeu îmi dă nădejde că se vor împlini aceste dorințe.
Ce înseamnă pentru tine omul frumos?
Omul frumos e viu, dinamic și spontan. Are idei, reflexe spre binele celorlalți. Este smerit și își pune darurile primite de la Dumnezeu în lucrare. Acum doi ani am avut șansa de a merge trei luni în Sfântul Munte. Am văzut mulți oameni frumoși acolo. Oameni care aveau o limpezime în privire pe care niciunde nu am mai găsit-o. Am cunoscut un părinte pustnic, Iosif, din regiunea Vigla, care a venit la hram la Prodromu, a cântat toată noaptea (privegherea a durat 13 ore), a stat la masă, apoi a muncit până seara la 16, după care a venit la Vecernie fără să se odihnească sau să mai mănânce altceva. L-am cunoscut pe părintele Efrem de la Vatoped și am văzut cum căuta gândul lui Dumnezeu înainte de a răspunde întrebării unui tânăr. Așa sunt oamenii frumoși: permanent în legătură cu Hristos, Care este Frumosul.
Cum fac tinerii din ATOR să evite sau să biruie tentațiile și răul din jur?
La finalul gimnaziului și în liceu stăteam foarte mult la calculator. Eram dependent. Recordul a fost de 22 de ore fără întrerupere. Nu îmi dădeam seama dacă îmi afecta randamentul la școală, dar mă izola. Tânărul izolat devine vulnerabil. Diavolul poate să-l atace mai ușor.
Dependența de calculator a dispărut după ce am intrat în ATOR. Am găsit ceva să-mi umple timpul liber, ceva care dădea mai mult sens vieții mele decât calculatorul. M-a ajutat foarte mult faptul de a sta între ceilalți. Un tânăr își poate rezolva multe probleme fiind într-un grup bun. Ceilalți te șlefuiesc. Apoi, în ATOR ne străduim să fim o familie. Nu ne iese mereu, dar ne dăm silința. Iar în mijloc încercăm să-I facem loc lui Hristos, Care, dacă este chemat, ne umple viața.
La ce acțiuni participi?
În cei opt ani de voluntariat am luat parte la multe lucruri frumoase. Am călătorit în țară și străinătate la întâlniri cu alți tineri, am mers în drumeții pe munte, am participat la ITO alături de mii de tineri ortodocși, am prezentat conferințe, am mers la Nemțișor aproape în fiecare vară, am cântat la Liturghie în satele din județul Iași, am discutat cu oameni de valoare, am participat la nunțile prietenilor mei, iar la propria mea nuntă, la slujbă, au fost 600 de tineri.
În momentul de față merg la întâlnirile „Tineri în dialog”, de la biserica Sfinții 40 de Mucenici din Copou și la Liturghie vineri dimineața la Catedrala Veche.
Cum am putea spori sentimentul unității între noi?
Împărtășindu-ne. Toți cei care se împărtășesc din același potir intră în legătură unii cu alții, prin Hristos. A fi în comuniune, uniți în cuget și simțire, ne face să gustăm, în parte, raiul din viața asta. Nu ar fi grozav să trăim în rai încă de pe pământ și la moarte să trecem dintr-un rai în alt rai?
Un gând pentru tinerii români la 100 de ani de la Marea Unire?
Suntem generația centenar. O singură generație are șansa aceasta. Este un privilegiu și o responsabilitate spre a împlini și a transmite mai departe ce am primit. Ar fi cazul să ne gândim serios ce facem noi pentru ca visul împlinit la 1918 să nu rămână un vis, pentru ca unirea Basarabiei să nu fie un fapt despre care vorbim la trecut.
Apoi, ar fi util să ne gândim care este idealul nostru ca generație. Cei de acum o sută de ani visau la unire și au făcut-o. Noi la ce visăm? De ce nu avem o generație care să fie capabilă să pună lucrurile în mișcare?