În Sinaxarul demnității românești și al dragostei de neam, poporul nostru are onoarea de a-l așeza și pe Ion Moraru, ca unul care s-a silit și a împlinit cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-și pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13)
Ion Moraru s-a născut în 1929, în Mîndîc, Basarabia. După ocuparea Basarabiei de către URSS, a făcut parte din organizația anti-sovietică „Sabia Dreptății” din cadrul mișcării de rezistență „Arcașii lui Ștefan”. În 1947, la 18 ani, a fost arestat, iar în 1950 a fost condamnat la 25 de ani închisoare, dintre care 10 ani muncă silnică. După 1956, a fost eliberat în urma unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS de eliberare a deținuților politici.
Doar la Judecata de Apoi vom cunoaște întregul martiriu al sutelor de mii de români care și-au pierdut viața în urma prigoanelor comuniste din Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței după ocuparea lor de către URSS. Până atunci, cărți ca cea de față deschid ferestre către jertfa lor și croiesc drumul pe care putem merge ca să le sărutăm rănile primite pentru noi.
După căderea comunismului, Ion Moraru a publicat trilogia auto-biografică „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”, care stă alături de celelalte cărți ale izbânzilor demnității românești în fața colosului sovietic precum 20 de ani în Siberia a Aniței Nandriș-Cudla, Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică a lui Radu Mărculescu ori mărturiile adunate în volumul Să nu ne răzbunați de monahul Moise de la Mănăstirea Oașa.
Cartea a fost tipărită la Mănăstirea Putna nu doar pentru că membrii organizației „Arcașii lui Ștefan cel Mare” s-au așezat sub acoperământul Sfântului Voievod, ci și pentru că în ea găsim oglindite, în oameni din epoca noastră, virtuțile Măriei Sale. Găsim demnitate, dragoste de neam, dragoste de țară, dragoste de credința străbună.