România mea nu e despre gene false și buze executate cu umplutură de silicon! Și nu e nici despre mașini de lux, case exclusiviste și vacanțe la turci. România mea nu e despre știri proaste din politică și noutăți senzaționale din fotbal. Și nu e nici despre orgolii, ură sau eșec. Nici despre foame și frig nu e. În tot ce îmbrățișează România mea nu e loc de „nu pot”, de vise fără stea sau zbor cu aripi frânte. România mea nu e despre fleacuri bine vândute și nici despre cărți oferite la jumătate de preț în perioada lichidării de stoc. România mea e alta!
România din inima mea nu corespunde cu cea din Atlasul geografic. Imaginația-mi trece înotând Prutul și adună în poala sa până și ultima ființă românească. România mea e despre cum și ce simt. Iar eu simt românește!
România mea începe din cimitirele unde mi se odihnesc strămoșii – numele cărora, pe crucile de stejar, sunt cioplite tot în românește. Biserici, școli și „Sfatu’ Satului” – acele reuniuni de lume înțeleaptă – și ele, toate, cu un jurământ depus în numele Patriei Mame. România mea e despre acele trei culori și o singură iubire. Și despre curajul etern pe care nu l-a răpus nici Siberia de gheață. România mea e despre familie, copii și Dumnezeu! Despre părinții din poemele lui Păunescu… Și despre părinții mei… Și părinții Voștri! România mea e despre Eminescu și apretatul său guler de poet cu panglica-i boemă la gât, despre nemuritorul său Luceafăr și despre Veronica Micle…
Toate iernile României mele sunt despre același februarie al lui 1939 din Lunca. Primăverile încep să înmugurească de la Fântâna Albă în memoria aceluiași sângeros aprilie din 1941. Verile – și ele cu o cruce pe destinul localității Mahala (iunie, 1941). Iar toamnele mele sunt despre Coșuleni și plecarea definitivă a celui mai Adevărat Român de aici și de peste tot – unchiul meu, învățător al locului, erou al României, Nicolae Gârșcan.
România mea e despre Ștefan cel Mare și Regele Mihai. E despre înțelepciunea din preajma sfeșnicelor în topire. E despre comoara spirituală. Și despre victorii e. România mea e despre iertare și iarăși iertare.
România mea de acasă e despre Strada Domnească din Cernăuți și despre femeia care cântă de sănătate vis-à-vis de Muzeul „Mihai Eminescu”. Lipsa pașilor mei de-a lungul atâtor ani nu a schimbat nimic din decorul perfect al unei Cetăți de Români. Cât despre femeia cu voce măiastră, am simțit nevoia să o răsplătesc cu o reverență și cu acel „Mulțumesc!” românesc. „Casă de piatră ție și familiei tale!”, ca un miracol venea răspunsul ei către mine. Ei, asta mi se pare cu adevărat mândrie națională, să simți până la nerv miracolul de a reveni acasă după o lungă pribegie, iar acasă, acasă printre străini, să fii întâmpinat în limba ta maternă! Și nu-ți mai dorești nimic; nimic altceva – decât să ți se repete, încă o dată, clar și apăsat, acele cuvinte de care ți-a fost foame și sete… Și despre asta trebuie vorbit mereu, pentru ca toți cei din jur să audă, să simtă și să înțeleagă cât de românesc poate fi, dacă vrem, Cernăuțiul.
România mea de acasă e despre dor profund și iubire curată ca lacrima. E despre Brâncuși și toate „pietrele” Lui la un loc. E despre „Maluri(le) de Prut” ale lui Ion și Doina Aldea Teodorovici. Despre „Cântă cucu’” plâns pe cele mai selecte note muzicale de către Maria Iliuț. Despre „Dorul Basarabean” din Cetatea Ismailului. E și despre toți cei din Linia Întâi – învățători, profesori, jurnaliști cărora le revine prin meserie și conștiință rolul de ghizi… România mea e despre asumarea unui singur drum. Nu poți iubi la fel două Țări! Și nici nu trebuie.
Țara mea de acasă e despre noblețe, iar aceasta are sigur Certificat de Naștere Românesc. Patria mea e despre mine însămi și despre felul în care m-au binecuvântat strămoșii. Scopul meu suprem e să-mi iubesc România necondiționat! Și, când toată lumea din jur se lasă sedusă de calitățile gustative ale ceaiului englezesc, eu să rămân îndrăgostită de aroma „Podurilor de Flori” plimbată în cana de lut cu imprimeu pe verso, ca în țesăturile bunicii: „România mea de acasă e la Șendreni”.