Cum ne putem da seama cine suntem și unde ne aflăm în relația noastră cu Dumnezeu?
Cum ne dăm seama cine suntem? Doar dacă suntem, ne putem da seama și cine suntem. Și un mod destul de simplu de a descoperi acest lucru ar fi să citim Biblia, în special Noul Testament, cu atenție. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că Sfânta Scriptură este o corespondență dintre Dumnezeu și om, scrisoarea de iubire a lui Dumnezeu către om. Citind această scrisoare ne dăm seama unde suntem. Trebuie să citim cu onestitate și cu simplitate, fără să complicăm lucrurile foarte mult. Și în primul rând trebuie să urmărim acele pasaje despre care simțim că i-am zice lui Dumnezeu că nu le putem primi. „Cred, Tu ești Dumnezeu, știi mai bine, dar asta n-o pot primi.” Aceste pasaje ne arată cât de departe suntem de Dumnezeu și, dacă insistăm, ne vom da seama și cât de departe suntem față de noi înșine. Apoi ne îndreptăm către pasajele care ne încălzesc inima. Acelea sunt punctele de la care trebuie să începem construirea relației cu Dumnezeu. Începem cu partea negativă pentru că avem nevoie să ne trezim, să ne dăm seama cât de departe suntem, să nu fim prinși într-un pietism care să ne înstrăineze, să ne pervertească. Avem nevoie de această trezire, pentru că altfel nu se va aprinde în noi dorința cea adevărată, care poate să crească, să se înfierbânte. Pietismul nu se înfierbântă, devine doar din ce în ce mai penibil. Acele pasaje care ne încălzesc inima sunt punctele de plecare. Dacă vrei să te unești cu Dumnezeu, trebuie să pornești de la iubirea lui Dumnezeu. Nu trebuie să consideri că e necesar să ajungi la ea. Ea e deja câștigată.
Câteodată Îl evit pe Dumnezeu până când mi se pare mie că devin mai bun.
Hristos ne cheamă la El și așteaptă ca și noi să-L lăsăm să intre la noi. Nu vedem aici dorința Lui de a Se întâlni și a Se uni cu noi? Ce-ar fi ca eu să mă duc la întâlnirea cu Dumnezeu cu un chip falsificat? Aceasta este, evident, o greșeală, dar mai mare greșeală ar fi să întârzii sau să amân întâlnirea cu Dumnezeu. S-ar putea ca până ce voi câștiga chipul pe care cred eu că îl vrea de la mine să nu mai ajung niciodată la El. Dumnezeu nu vrea în primul rând să fiu mai bun, pentru că asta m-ar descalifica din relația de iubire. O relație de iubire descalifică, de la bun început, egoismul. Eu, având principalul scop să mă fac mai bun, chiar rugându-mă la Dumnezeu să mă facă mai bun, nu dau dovadă decât de egoism. Și, de fapt, mă gândesc tot la mine, așadar sunt egoist. Primul nostru gând, scopul nostru de căpetenie trebuie să fie întâlnirea cu Dumnezeu, unirea cu El. În al doilea rând vine dorința de a fi mai bun, ca o continuare firească. Cum mă voi putea apropia eu de El dacă nu iubesc ceea ce iubește El, dacă nu vreau să semăn cu El? La El trebuie să mă gândesc mai întâi, nu la mine.
L-am întrebat pe un student la Teologie: „Dacă ai mai avea de trăit 10 zile, ce ai face?” Și mi-a răspuns: „Spovedanie generală!” „Atât?” „Da!” „Tu mai ai doar 10 zile și tot la tine te gândești?” Întreabă-i pe cei căsătoriți, de exemplu. În pragul morții, ei se vor gândi în primul rând la familie. Se vor gândi: „Oare au înțeles ei cât i-am iubit? Iubirea sădită în ei e de ajuns să-i țină în viață? Au înțeles ei că tot ceea ce am făcut, am făcut din iubire?” Acestea sunt exemple de întrebări în pragul morții, nu cum să mă fac eu mai bun, mai curat, mai frumos și să ajung la Rai. Și când te vei întâlni cu Hristos, vei realiza că nu poți să-I ceri să fii cu El, pentru că n-ai vrut asta de la început. Nu El a fost ținta dorințelor tale. Tu ai vrut doar să te ierte, ceea ce a și făcut. Dragostea dumnezeiască, spune Sfântul Siluan, nu poate să refuze nimic. Dacă I-ai fi cerut să te primească la El, ți-ar fi dat. Dar așa… Stai în Rai, dar… nu știu ce Rai ar fi acela fără Hristos!
Nu cred că vrea cineva să audă din gura lui Hristos: Nu te cunosc pe tine! Așadar, încetați lupta oarbă de a fi doar mai buni și construiți-vă relația cu Hristos! Străduiți-vă să ajungeți mai aproape de El și prin aceasta veți deveni și mai buni.
Totuși, Mântuitorul spune: Lasă morții… tu urmează Mie. Oare gândindu-ne la alții în acele momente, cum ne-ați îndemnat, nu încălcăm porunca? Iar monahii nu cred că s-au gândit prea mult la cine va da o cană de apă părinților aflați pe moarte.
Hristos a zis lasă morții… pentru că acel ucenic l-a pus pe tatăl său care murise în balanță cu Hristos. Nu! Dacă vii după Mine, vii acum. Nu punem în balanță pe cel mort cu Hristos, Care este Viața. Hristos trăiește prezentul: acum, astăzi. Monahii Îl pun pe Hristos mai presus de oricine și orice și Îl iubesc pe Hristos mai presus de orice și de sine, iar Hristos îi iubește și El la rândul Lui, dar să nu credeți că în timpul acesta monahii îi uită pe cei din lume. Nu, ci ei îi poartă în inima lor, în această relație cu Hristos, pe toți. Acesta este un dar mult mai mare decât o cană de apă.
Tânărul student și paralela cu cei căsătoriți a fost doar un exemplu. Am făcut trimitere la cei căsătoriți pentru a arăta că în cazul lor primează relația! Prin aceasta am vrut să spun că în pragul morții ar trebui să te gândești mai întâi la Hristos și la faptul că vrei să fii cu El, tocmai pentru că-L iubești. Nu contează atât de mult dacă ești tu curat sau nu, cât contează dacă vei fi cu El. Te gândești, desigur, și la sufletul tău, dar mult mai mult trebuie să te gândești la Hristos, la relația ta cu El! Vom petrece o veșnicie cu Hristos și noi nu ne silim câtuși de puțin să-L cunoaștem? Și de ce? Pentru că ne gândim la cum să fim mai buni și asta ne ocupă tot timpul? Am plecat la drum pentru Hristos și pentru El vrem să ne curățim, dar iată că până la sfârșitul acestui drum uităm tocmai de El!
Sfântul Serafim de Sarov spune că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Cum putem face acest lucru?
Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt are două calități, două însușiri personale: sfințenia – care înseamnă nu atât curăția, cât mai ales jertfa, uitarea de sine – și bucuria împărtășirii unuia de altul. Este expresia bucuriei Fiului de Tatăl și a Tatălui de Fiul. Vrei să dobândești Duhul Sfânt? Caută bucuria și să trăiești viața celuilalt. Fă toate pentru bucuria Tatălui. Fii bucuria Tatălui!
Trezirea inimii se poate face cu credință și bucurie, fără să ajungem la deznădejde?
Nu ai cum să nu ajungi și acolo, dar trebuie să înțelegem că atunci când Hristos a luat păcatele omenirii asupra Lui și le-a răscumpărat, a luat și deznădejdea omenirii. De atunci încoace, deznădejdea pe care o poate simți omul nu poate fi așa mare încât să îl rupă cu adevărat de Dumnezeu. De aceea, sinucigașii sunt pedepsiți așa aspru. Dumnezeu există și pentru ei, dar ei se împotrivesc. Prin moarte se înveșnicește ceea ce trăiești și ei înveșnicesc deznădejdea. Sinuciderea nu este o soluționare a deznădejdii, ci dimpotrivă, o înveșnicire a ei. Oricum ajungem la a muri, altfel nu dăm viață. Moartea este însoțită, în general, de deznădejde. Nu este obligatoriu, dar de obicei așa este. Nu trebuie să credem că, dacă treci printr-o stare de deznădejde, ești depărtat de Dumnezeu. Adevărata deznădejde a luat-o Hristos asupra Sa, tocmai pentru ca noi să nu-i mai gustăm întreaga amărăciune.
Cum să-L văd pe Dumnezeu în suferință?
Aceasta este calea: dacă vrei să poți să iubești ca o mamă, trebuie să înțelegi în primul rând chinurile nașterii. Dacă vrei să-L înțelegi pe Dumnezeu trebuie să treci și tu de pragul morții așa cum a trecut și El, ca să înțelegi adevărata Lui iubire. De obicei, chinurile trupești duc la o strălucire sufletească. Zice Calist Patriarhul că „mulți sunt chemați, puțini aleși” se înțelege așa: chemați sunt toți, aleși sunt doar cei care răspund la chemare, aleși în sensul de osebiți.
Tocmai cei aleși suferă mai mult. Unuia îi dă mai multe încercări pentru că are cu ce să le ducă, altuia mai puține pentru că nu are cu ce, tocmai ca la sfârșit să se bucure amândoi. Cei aleși înțeleg și chemarea, dar mai ales ei Îl înțeleg prin suferință pe Cel care-i cheamă.