Între cele mai de preț odoare ale neamului românesc se numără martirii și mărturisitorii din timpul perioadei comuniste. Afirmarea credinței, a firescului, a dragostei de neamul întreg, inclusiv pentru românii din Basarabia și nordul Bucovinei, a însemnat în acele vremuri excludere socială, prigoană și chiar moarte. Dumnezeu le-a primit jertfa și le-a dat puterea să rămână verticali. Este datoria noastră, de urmași, să-i cunoaștem și să continuăm trăirea și apărarea adevărurilor despre firescul vieții omului și rostul ei. Astfel, vom avea șansa să-i întâlnim față către față, în Împărăția lui Dumnezeu.
Deportații în Siberia și Kazahstan
Generația Unirii condamnată
Eroii Marii Uniri din 1918 de la Alba Iulia, Chișinău și Cernăuți au fost, aproape fără excepție, încarcerați în anii comunismului și mulți dintre ei au murit în detenție la Sighet, Galați, Aiud sau Râmnicu Sărat.
În aprilie 1950, pe tabelul cu foștii demnitari a fost trecută rezoluția rămasă nesemnată: „Toate elementele care au avut un rol în viața politică a țării. Să se găsească motive de implicare în procese.” Prin decret, a fost creată „colonia de muncă Dunărea”, adică penitenciarul politic Sighet. În noaptea de 5/6 mai 1950 a fost dus la Sighet cu dubele un prim lot de aproximativ 80 de persoane, ulterior acesta fiind completat cu alte câteva zeci de „elemente dușmănoase”, care în prima noapte nu fuseseră găsite la domiciliu. Inițial foștii demnitari au stat închiși mai mult de un an de zile fără nici o bază legală. Abia la 1 august 1951, au fost „legalizate” lucrurile: prin decizia M.A.I. nr. 334, 89 de foști demnitari erau „trimiși” (ei se aflau deja acolo!) într-o unitate de muncă „pe termen de 24 luni – evidență specială”. Această pedeapsă administrativă, fără drept de apel, le-a fost majorată apoi cu 60 luni. La 15 august 1951 au fost aduși la Sighet și condamnații din procesul PNȚ (noiembrie 1947), aflați până atunci la Galați (între ei, Iuliu Maniu și Ion Mihalache). Birocrația, teroarea și haosul erau atât de mari încât unii dintre deținuții politici au fost „condamnați” a doua oară la mult timp după ce decedaseră.
Generalul Constantin Vasile Cernat
Unul dintre martirii infernului concentraționar a fost generalul Constantin Vasile Cernat, născut în 1883 în Șerbănești, Bacău. Licențiat în Drept, a luptat în Primul Război Mondial în calitate de comandant al unui regiment de vânători de munte. A participat la 32 de atacuri la baionetă și a fost rănit în luptele de la Mărășești și Cireșoaia. După război, șase ani a fost Comisar regal. În această calitate, i-a arestat pe toți cei care complotau contra statului și monarhului, conspiratori întruniți în Dealul Spirii, în cadrul Congresului comuniștilor. Printre inculpați: Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, I.C. Frimu, Max Goldstein, care se vor răzbuna după aceea. Pentru faptele sale eroice din perioada ambelor războaie a fost decorat cu înalte medalii românești, cehoslovace, poloneze și franceze.
După 23 august 1944, când comuniștii au luat puterea, generalul Cernat a fost arestat, bătut și, în cele din urmă, ucis în închisoarea Gherla, la vârsta de 77 de ani. Familia generalului a suferit enorm. Cei trei fii au fost arestați, cele două fiice au fost date afară din serviciu. Soția generalului a murit, ca urmare a faptului că a fost bătută de Securitate, după un lung șir de percheziții.
Pantelimon Halippa
Nepot de preot și fiu de dascăl, considerat un adevărat erou al Basarabiei. A fost președinte al Sfatului Țării de la Chișinău care a votat Unirea din 27 martie 1918, apoi ministru în diferite Ministere, publicist, membru corespondent al Academiei Române ( din 1918), exclus în 1948 și repus în drepturi post-mortem în 1990.
Pantelimon Halippa a întemeiat Universitatea Populară din Chișinău, Conservatorul Moldovenesc, Societatea Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, Societatea de Editură și Librărie „Luceafărul” din Chișinău, revista și cotidianul omonim „Viața Basarabiei”.
Răsplata pentru rolul său la făurirea României Mari a fost închisoarea în Sighetu Marmației (din 1950) și deportarea în Siberia pe 25 de ani de muncă silnică. Readus în țară în 1955 și închis doi ani la Aiud, a murit la 30 aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani.
Ion Nistor
Marele istoric bucovinean a fost membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii, care a hotărât unirea cu România în 28 noiembrie 1918. De-a lungul vieții a fost foarte apreciat ca profesor la Universitățile din Viena, Cernăuți și București, membru al Academiei Române, director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, și ministru al Cultelor și Artelor.
În noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat și încarcerat la Sighet, de unde a fost eliberat abia la 5 iulie 1955. Aceeași soartă a împărtășit-o și istoricul Ioan Lupaș, președintele Secției de Istorie a Academiei Române (1932-1935), fondator, alături de Alexandru Lepădatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj, având lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei.
George Grigorovici
Un alt bucovinean care a militat pentru unirea cu România a fost și membru fondator al Partidului Social-Democrat din Bucovina. În cuvântarea rostită ca deputat în Parlamentul din Viena la 22 octombrie 1918 declara că „unirea românilor este un ideal și un țel pe care românii îl vor urmări întotdeauna, oricând, în toate împrejurările, indiferent care va fi constelația lor viitoare, indiferent cum va evolua soarta lor.”
După instaurarea regimului comunist, liderii social-democrați care se pronunțaseră în 1921 contra transformării mișcării în partid comunist au fost arestați. Printre ei a fost și Grigorovici, care a murit în închisoarea Văcărești la 18 iulie 1950.
Iuliu Maniu
Unul din părinții democrației românești, Iuliu Maniu a avut poate rolul cel mai important la întrunirea Marii Adunări de la Alba Iulia care a proclamat, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu România. A fost ales apoi președinte al Partidului Național Țărănesc și președinte al Consiliului de Miniștri. Între 1938-1944, se opune ferm regimurilor de esență totalitară ce s-au succedat în fruntea țării: autoritarismul carlist, legionarismul și dictatura militară a lui Antonescu.
La venirea lor, comuniștii și-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu și a PNȚ, considerați ca principal obstacol în calea comunizării României. Datorită atitudinii sale exemplare în viața publică a devenit un simbol al rezistenței democratice la comunizarea țării. A sfârșit prin a i se intenta proces pentru „crimă de înaltă trădare”. La 12 noiembrie 1947 a fost condamnat la temniță grea pe viață, în cadrul procesului fabricat liderilor PNȚ. Închis întâi la Galați, este transferat în august 1951 la Sighet, unde va fi omorât la 5 februarie 1953, în același an cu Gheorghe Brătianu, și aruncat într-o groapă anonimă, pentru a i se pierde urmele până astăzi.
În Occident s-a auzit abia în 1955 despre moartea lui Maniu și a lui Brătianu. Salvador de Madariaga, președintele internaționalei liberale, declara: „Regimului care se lăuda cu cinism și ipocrizie că este eliberatorul popoarelor i-a fost atât de teamă de Maniu și de Brătianu încât a trebuit să-i îngroape de vii pentru ca poporul să nu le mai audă vocea.”
Ion Mihalache
Combatant în Primul Război Mondial, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, învățătorul Ion Mihalache înființează după Unire Partidul Țărănesc, care prin fuziune cu Partidul Național din Transilvania formează în 1926 Partidul Național Țărănesc. Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale, apoi sovietizării țării, fiind arestat în iulie 1947 și condamnat la muncă silnică pe viață. După o detenție la Galați și Sighet, este transferat în arestul Ministerului de Interne, unde refuză orice tranzacție cu anchetatorii. Transferat la Râmnicu Sărat, moare în 5 martie 1963, la vârsta de 81 de ani, dând prin comportarea sa un exemplu de dârzenie și de intransigență morală.
Ostașii
Timp de două săptămâni, din 23 august 1944 până la semnarea Tratatului de Armistițiu, noii „prieteni” sovietici au luat în continuare prizonieri – ostași români care încetaseră să mai lupte – și i-au dus în Siberia, fără nicio explicație.
Dintre cei întorși de pe front, răniți și vlăguiți, dar cu pieptul plin de decorații, care nutreau speranțe mari în urma păcii, generali, ofițeri și soldați au avut surpriza arestării în lanț sub învinuirea de „criminali de război”. Au fost acuzați că au luptat contra fratelui sovietic, clasificați drept bandiți, uzurpatori ai regimului de democrație populară, sabotori ce trebuie pedepsiți cât mai aspru. La 2 septembrie 1947, 21.000 de ofițeri români, personalități cu o vastă pregătire în domeniu, au fost dați afară din armată, locul lor fiind luat de cadrele fidele partidului, fără nicio pregătire.
O situație la fel de tragică au avut de suferit soldații români luați prizonieri la Cotu Donului. Radu Mărculescu este un veteran al lagărelor sovietice care a făcut lumină, prin cărțile sale de memorii, asupra istoriei lor. El justifică atitudinea camarazilor săi: „Nu puteam să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viața cu noi cadavrul unui suflet mort”. Când a căzut prizonier avea 27 de ani și era sublocotenent în Regimentul 28 artilerie. Ultima noapte de libertate și-o amintește tulburător: „A fost o noapte de priveghi, ca la un mort drag: tinerețea noastră.” În drumul spre lagăr, sprijinind permanent un alt ostatic, împușcat în gât, care s-a încăpățânat să nu moară, el a înțeles o lege care contrazice anatomia: „Pe cât îți cheltui puterile ca să îi ajuți pe alții, cu atât ți le sporești, de fapt, și pe cât le economisești doar pentru tine, cu atât le risipești.”
Într-o noapte, călătorind în vagoane spre lagărul de la Tambov, dintr-o întâmplare s-a născut un joc, care i-a salvat. Au început să spună povești, iar în noaptea aceea n-a mai murit nimeni. Pe unde trecea, Radu Mărculescu scrijelea versurile de Vasile Voiculescu: „Scurma în piatră dorul ca viermele răpus,/ La porțile luminii căzut în cale lungă./ Dar sufletul veghea atât de sus,/ Că moartea nu putea să-l mai ajungă.”
În Crăciunul din 1949, la Odessa, ostaticii români deznădăjduiți încetaseră să mai sărbătorească nașterea unui Mântuitor care parcă îi uitase. Atunci, Mărculescu și-a ieșit de tot din fire: „Fraților, împotriva cui faceți voi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva lui Iisus care Și-a permis să Se nască acum când suntem noi amărâți?” Și i-a rugat pe toți să se bucure măcar în „ceasul sfânt”: „Dacă nu ne bucurăm înseamnă că am capitulat”. S-a lăsat tăcerea și au început, toți, să murmure rugăciuni. „Ateii mor primii. N-am văzut om fără credință în Dumnezeu care să reziste, oricât de robust fizic ar fi fost” – observă Radu Mărculescu rătăcind prin Gulagul Roșu.
Este demn de știut că românii au fost singurii care i-au forțat pe sovietici, prin repetate și tulburătoare greve ale foamei, să-și respecte angajamentele internaționale și să-i repatrieze. Dar, ajunși în țară, au fost încarcerați la Bragadiru, de unde unii au fost eliberați, iar alții duși la Canal.
Intelectualii
Culmea ironiei a fost atinsă atunci când Legea 312 din 1945 îi acuza chiar și pe scriitori ca vinovați de crime de război. În timp ce se tipăreau mii de cărți cu elogii la adresa partidului, volumele scrise de Lucian Blaga, Ion Barbu, Radu Gyr, Octavian Goga sau George Coșbuc erau scoase din biblioteci, librării și anticariate spre a fi date la topit. 8.438 de opere literare de valoare au fost interzise. Dintre publicații, au fost desființate Universul, Cuvântul, Gândirea, Buna Vestire, lista fiind lungă. Ziariști de calitate, precum Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic au fost prigoniți. Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat primele măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătură cu tradițiile proprii și cu cele europene. S-a trecut la înlocuirea caracterului național al culturii cu realismul socialist. Numeroși oameni de cultură au fost aruncați în închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un adevărat genocid cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în mentalitățile publice.
Poate cea mai grea lovitură a fost distrugerea Academiei. Încă din septembrie 1944 aceasta era puternic lovită de presa comunistă, care cerea „democratizarea” ei, „curățirea de elementele reacționare”. În iunie 1948, prin decret prezidențial, este transformată în „Academia Republicii Populare Române”, devenind instituție de stat. Vechii membri ai Academiei au fost excluși, o mică parte fiind reprimiți în noul for, completat cu oameni devotați partidului. Mare parte a academicienilor demiși n-au mai fost lăsați nici măcar să-și ducă traiul de mizerie, ci la scurt timp au înfruntat infernul concentraționar, unii murind în închisori.
George Fotino, decanul Facultății de Drept din București, a cunoscut, printre altele, și Jilava. Devenise un om foarte religios, așa cum a rămas toată viața. Aproape toți din celulă, în fiecare dimineață, se întorceau cu fața spre răsărit și se rugau îndelung. Adresându-i-se odată lui Coco Dumitrescu, profesor la aceeași facultate, i-a spus: „Triste, dar înălțătoare timpuri, când profesori ai facultății de Drept se întâlnesc în celulă cu studenții lor, fiind prigoniți pentru libertate!”
Gheorghe I. Brătianu
Marele istoric și om politic se trăgea dintr-o familie ce a marcat viața politică a României moderne. Bunicul său a fost prim-ministru în timpul războiului de Independență, iar tatăl a fost prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului.
A luptat pe front ca voluntar. În 1917 este rănit pe valea Trotușului și trimis în spatele frontului. Revine în 1918 pe frontul din Bucovina și este rănit din nou. A afirmat constant că Uniunea Sovietică reprezintă cel mai mare pericol pentru România, care are de îndeplinit o misiune la Nistru și la Marea Neagră, aceea de a opri răspândirea iudeo-comunismului în Europa.
La 44 de ani, devine cel mai tânăr membru al Academiei Române. Revoltându-se pentru raptul Basarabiei, a argumentat în scris drepturile României asupra ei. I s-a propus expatrierea, dar a refuzat ferm: „Brătianu nu dezertează din România.” După cum declară academiciana Cornelia Bodea, prezentă la întâlnirea dintre Alexandru Rosetti și Gheorghe Brătianu, când Rosetti i-a înmânat un pașaport semnat de ministrul de Externe – evreica Ana Pauker –, savantul istoric a replicat: „Mă numesc Brătianu, domnișoară Bodea!”
Înlăturat în 1948 din Academia Română, doi ani mai târziu este arestat și întemnițat la Sighet, fără proces. Grav bolnav, i s-a oferit tratament medical în schimbul retragerii afirmațiilor privitoare la Basarabia și Bucovina ca pământuri românești. „Nu-mi voi trăda țara; nu pot dezminți un adevăr istoric și nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească.” I s-a zis: „Aici ai să pieri.” „Și dumneavoastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu lașitate.” L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic și au plecat. Rămas singur în celulă, a fost supus la torturi groaznice, murind în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953. Cu toate acestea, în august pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni.
Opera lui Gh. Brătianu este una dintre cele mai obiective și convingătoare pledoarii despre unitatea poporului Român în spațiul carpato-pontic.
Mircea Vulcănescu
Mircea Vulcănescu este unul din geniile enciclopedice ale culturii române. Cuvintele sale testamentare: „Să nu mă răzbunați!”, îi definesc întreaga măreție morală. Un om cu caracter de diamant, așa era definit de un contemporan. Fostul asistent al lui Nae Ionescu a avut o poziție creștină în toate situațiile din viață. În 1946, a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu – fusese Subsecretar de Stat în Ministerul de Finanțe – și condamnat la opt ani de temniță grea.
Într-una din izolările în Zarca Aiudului, un tânăr deținut nu a mai rezistat și s-a prăbușit din picioare. Mircea Vulcănescu s-a așezat pe ciment și l-a culcat pe deținutul bolnav peste el, salvându-i viața. El însă s-a îmbolnăvit de pneumonie. După torturi și tratament inuman a murit pe 28 octombrie 1952.
Despre nenumăratele suferințe ale sale mărturisește un împreună-pătimitor: „S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să îi îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat.” (Nicolae Crăcea - Gheorghe Andreica, Mărturii din iadul temnițelor comuniste)
Se afla printre deținuți un anume Frățescu, suferind de o gravă insuficiență circulatorie. Iarna, mâinile îi erau reci și degerate, ducând lipsă de mănuși. Mircea Vulcănescu i-a tricotat din proprii ciorapi de lână o pereche de mănuși, fiind nevoit să învețe aceasta: a despletit încet ochiurile ciorapului și, făcând raționamentul invers, a înțeles cum se împletesc ele. E ca și cum ai vrea să înveți cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de-a-ndoaselea. Apoi, neavând ace de tricotat, a folosit bețe de chibrit și tot felul de înnodături. Și pe măsură ce desfăcea un nod, îl refăcea invers, pe chibrituri, împletindu-l. Tricotatul s-a făcut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Însă de Sfântul Nicolae, i-a putut dărui deținutului bolnav de mâini o pereche de mănuși, tricotate de el, cu bețe de chibrit!
Un alt coleg de suferință mărturisea: „Slăbise foarte mult. Nu putea mânca. Îmi dădea mâncarea mie, dar nici eu nu puteam s-o mănânc de supărare că el nu putea mânca. Și totuși, am învățat de la el ceva esențial: faptul că adevăratul intelectual nu face compromisuri și se sacrifică pentru ideile din care se hrănește și în care crede, mărturisind pentru aceste idei chiar prin sacrificiul său. Și moare liniștit. Pentru că adevăratul intelectual se împacă cu veșnicia, trăiește veșnicia și acționează din perspectiva ei înainte de a intra în veșnicie. Asta este atitudinea intelectualului pe care am învățat-o de la Mircea Vulcănescu și pe care mi-am însușit-o. În priviri, în gesturi, în puținele discuții respira eternitate, insistând asupra faptului că «numai Dumnezeu face dreptatea. Noi n-avem voie să ne facem singuri dreptate».”
Emil Cioran, într-o scrisoare din 20 ianuarie 1966, scria Vioricăi Vulcănescu: „Cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toți, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit și în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanțe sau Teologie, din el emanau o putere și o lumină ale căror definire nu-mi aparține. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Dorința de a avea un renume i se părea de neconceput. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînțeles; el nu era invidios și nu ura pe nimeni: respingea chiar posibilitatea de a fi demn de așa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost… Din toate spiritele pe care le-am iubit și admirat, niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi și să mă împac cu cele de aici.”
Nicolae Steinhardt
Evreu erudit, prieten cu Constantin Noica, refuză să fie martorul acuzării în procesul acestuia. Prețul pentru păstrarea curată a conștiințe l-a plătit cu cinci ani de temniță, ani în care se va și creștina, fiind botezat de părintele Mina Dobzeu la Jilava, în 1960. După ieșirea din închisoare și-a imortalizat experiența în Jurnalul fericirii și s-a călugărit la Mănăstirea Rohia.
În detenție, a pus în practică principiile care îi formaseră caracterul, în special dragostea jertfelnică. Într-o noapte este adus în celulă un nou lot de oameni. „Îi primim cum nu se așteptau, cu liniște și făcând haz din necaz. Dar, unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spații - imaginare cele mai multe. Pe unul voluminos, exasperat și prăpădit - a cărui față exprima suferința și oboseala - îl poftesc să treacă în locul meu, împreună nu am încăpea. Petrec restul nopții pe bancă. În noaptea următoare adorm frânt. Și atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă - albă și strălucitoare - și mă simt nespus de fericit. Sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Eu sunt - îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei”, mărturisește în Jurnalul Fericirii.
Înainte de eliberare își face bilanțul: „Am intrat în închisoare orb și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi. Stau deci în genunchi și mulțumesc lui Hristos Dumnezeu și-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în fața tuturor adversităților, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliță bună care nu va fi blestem sau înjurătură; și voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.”
Pentru monahul de la Rohia, suferința este mântuitoare cu o singură condiție: să fie în Adevăr. „Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoști suferința pentru a fi mântuit, te-ai înșela cu desăvârșire. Degeaba suferi, dacă ești în afara Bisericii nu ți-e de nici un folos. Câți eretici n-au riscat moartea? Câți nu au dorit-o și care acum ard în foc? Diavolul are și el martirii lui.”
Petre Țuțea
Sub influența marilor personalități interbelice, Petre Țuțea renunță la convingerile sale comuniste (de stânga). Doctor în drept și specialist în economie politică, având o vie activitate publicistică, i se încredințează în 1940 funcția de secretar general la Ministerul Economiei. După cel de-al Doilea Război Mondial este anchetat cinci ani în stare de arest, fiind condamnat definitiv în 1956 „pentru faptul că din anul 1955 a început să participe la întâlniri clandestine împreună cu alți indivizi, unde s-au purtat discuții dușmănoase împotriva regimului de democrație-populară din R.P.R.” „Dovezile” au fost fabricate ulterior. În cei 13 ani de temniță După cel de-al Doilea Război Mondial petrece 13 ani în închisorile Malmaison, Aiud, Jilava și Ocnele Mari, unde ține adevărate predici cu paralele între Platon și Hristos, între păgânism și creștinism, rămânând mereu pe o poziție de demnitate și curaj. În 1964 a fost eliberat, cu sănătatea șubrezită.
„Definiția mea este: «Petre Țuțea românul». Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este că suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu” – mărturisea marele filosof român.
Despre umilințele din închisoare nu dorea să amintească prea mult. Spunea doar atât: „Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. Când m-au anchetat, am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Eu mă mir cum mai sunt aici… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități… Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie. Am făcut o mărturisire într-o curte cu șase sute de inși, în închisoarea de la Aiud. «Fraților», am zis, «dacă murim toți aici, în haine vărgate și în lanțuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!». Și are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marșul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ… La pușcărie am demonstrat, vreme de două ore, că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica. Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”
Personalitatea sa a inspirat noua generație de intelectuali, care căutau un reper în sfere mai înalte decât cele materiale. Andrei Pleșu îi face un portret exemplar: „Anchetatorii simțeau că Petre Țuțea este dușmanul absolut, dușmanul în ipostază chintesențială: el întruchipa într-un dozaj unic credința în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul național. De o parte, Puterea, nelegitimă, schimonosită și schimonositoare, de cealaltă, un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un țăran imperial, fără frică și fără finețuri psihanalitice. Nu se poate spune că Petre Țuțea a dus cu Puterea un război din care a ieșit învingător. Căci el a început prin a fi învingător și a dus războiul cu grația suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă pe care călăul însuși o admiră?”
După revoluția din ’89, întrebat despre posibilitatea mântuirii românilor în situația de, Petre Țuțea a răspuns foarte clar: „Simplu, ducându-se la Biserică. Și folosind știința ca peria de dinți. Tot ce spune știința să nu-i lase cu gura căscată și tot ce spune un popă de la Cucuieții din Deal să considere adevăr ritualic. În Biserică se mântuiesc. Are un instrument de mântuire poporul român că are Biserică și preoți. Ce altceva să caute?!”
Alexandru-Codin Mironescu
Profesor universitar, cu doctoratul în științe fizice la Sorbona, scriitor, critic literar și memorialist, despre el s-a spus că avea„geniul prieteniei”. Datorită participării la adunările „Rugului Aprins” de la Antim, a fost arestat împreună cu fiul său, Șerban, de 22 de ani, în 1958, îndurând 5 ani de temniță.
La tribunal, președintele îi dădu cuvântul de apărare lui Codin: „Cum să judecați voi, niște rătăciți de la Calea lui Hristos, Viața în Hristos și Adevărul lui Hristos, pe un vrednic urmaș al Sfinților Apostoli ca părintele profesor Dumitru Stăniloae, poetul creștin Vasile Voiculescu, frații în Hristos Sandu Tudor, până și fiul meu Șerban, încă aflător pe băncile liceului și alții? Acum ați primit ordinul nelegiuit să ne condamnați la ani grei de ocnă!… Noi ne rugăm pentru voi ca Sfântul Arhidiacon Ștefan: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta»!"
Închis la Aiud și Jilava, a contribuit foarte mult la menținerea moralului celor din celulă. În sufletul lui era numai bine, despre toți vorbea numai de bine. Blând și binevoitor, era dispus să vorbească zi și noapte despre diverse probleme care i se cereau: fizică, matematică, literatură, limbi străine, călătorii prin marile orașe ale apusului, despre bogățiile de prin marile muzee, despre figuri de personalități. Era în stare să vorbească 24 de ore, fără întrerupere.
La 20 ianuarie 1973, răpus de cancer, trece cu sufletul luminos în pacea lui Dumnezeu. Și pe patul de moarte, în pofida suferințelor atroce ale bolii, el se ruga neîncetat.
N. Steinhardt, într-o scrisoare din 22 ianuarie 1973 către Virgil Ierunca, scria: „Nu știu dacă ai aflat de moartea lui Codin. A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. Un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic, drept și îngăduitor. Și ce viață desăvârșit românească a dus! Simt că a murit un om al lui Dumnezeu.”
Teodor M. Popescu
Marele savant și istoric, de o profundă integritate morală, unul dintre cei mai mari profesori de istorie bisericească pe care i-a avut teologia română, și-a întrerupt în tinerețe studiile de teologie pentru a putea lupta în Primul Război Mondial, devenind sublocotenent. După război, a studiat la universitățile din Atena, Leipzig și Paris.
Deși în documentele poliției politice din 1948 se spunea că „este total dezinteresat de orice acțiune politică, fiind cotat ca unul dintre cei mai bine pregătiți profesori de teologie, după 1949, profesorul va fi prezentat în documentele Securității cu o biografie deformată, în scopul conturării imaginii unui teolog legionar, fascist, ca unul care a activat împotriva mișcării comuniste și a regimului din URSS.
În urma unei anchete din ianuarie 1959, profesorul Teodor M. Popescu va refuza oferta Securității de a ajunge informator pentru a scăpa de pușcărie. A fost bătut, torturat, amenințat cu moartea și tratat cu bestialitate. Profesorul a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 martie, însă prima anchetă este consemnată o săptămână mai târziu. Chiar dacă nu făcuse politică, era acuzat pentru materiale cu caracter „politic” și chiar de activitate legionară, pe principiul: „Ești legionar pentru că ești teolog, și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. Practic, se putea inventa orice, numai pentru a fi descoperit „dușmanul poporului”, dacă ordinul politic așa cerea.
Sănătatea precară l-a făcut să se prăbușească de multe ori fără cunoștință în urma obligativității de a sta în picioare. Ceilalți întemnițați îl luau pe brațe și-l așezau pe pat, dar observat de temniceri a fost dus de fiecare dată la carceră.
La 15 ianuarie 1963, a fost eliberat din penitenciarul Aiud, având sănătatea zdruncinată. Din cauza reputației de fost deținut politic, în mediul teologic nu mai era bine primit. În schimb, era solicitat de însuși patriarhul Justinian care, când convoca profesori ai Institutului Teologic, anunțul cuprindea și formula: «împreună cu prof. T. M. Popescu și părintele Stăniloae».
A avut tăria să-și ierte torționarii. Fiind urmărit în continuare de Securitate până la moartea sa din 1973, un agent a lăsat mărturie despre verticalitatea sa: „A fost închis și a suferit foarte mult. A fost torturat groaznic, dar a rezistat și nu și-a negat credința. A spus că a suferit, crede și va crede întotdeauna și e dispus să moară ca martir pentru credință.”
Medicii
Mai mult de 1,5% din numărul total al deținuților politici din România au fost urmași ai lui Hipocrate. Prin caracterul umanist al profesiei lor, prin jurământul care îi obliga să-și trateze pacienții cu egală compasiune, chiar dacă erau „dușmani ai poporului”, partizani sau fugari urmăriți de Securitate, medicii erau vinovați că salvau vieți. Au fost acuzați de complicitate de teroare sau crima de uneltire, fiind reprimați alături de pacienții lor. Unul dintre ei, doctorul Lucian Viorel Stanciu, a fost ucis în sediul Securității din Sibiu chiar în ziua procesului.
Între medicii angajați de M.A.I., care dădeau certificate de deces cu diagnostice false, au existat și medici oficiali cu o bună pregătire și cu o conștiință nepătată. Ei au reușit să salveze vieți prin operații chirurgicale sau aducând bolnavilor, în secret, medicamentele necesare. Doctorul Paul Blidaru de la penitenciarul Văcărești, fiu de preot-învățător, strecura clandestin medicamente deținuților. Medicul Margareta Danielescu era văzută de deținuți ca un „înger păzitor”. Ea s-a opus cu succes procesului de „reeducare” ce încerca să se aplice și la Târgu-Ocna.
Tinerii
În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societății, considerate „dușmani ai poporului”, era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moșieresc”, preoții, militarii, magistrații, polițiștii, erau în închisori, țăranii cei mai gospodari erau deportați în coloniile de muncă forțată. Mai rămăseseră tinerii, o forță socială imprevizibilă care trebuia anihilată. Pentru ei a fost inventată așa-numita „reeducare”. Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost testate pe tineri, cu scopul de a-i mutila psihic, umilindu-se reciproc, devenind proprii călăi și denigrându-și trecutul. Această operație diabolică de depersonalizare și de asasinat moral a început în 1948 în penitenciarul Suceava, culminând la Pitești, continuând cu o putere mai scăzută la Gherla, Canal și Târgu Ocna. La finalul experimentului, torționarii au fost judecați în grabă și executați. Procesele au fost organizate de generalul KGB Bielkin.
Experimentul Pitești
După finalizarea instruirii, în seara zilei de 6 decembrie 1949 a fost dat semnalul pieirii. Bătăușii nu mai erau gardienii, ci chiar deținuții deveniți între timp torționari.
Bătaia cea mai obișnuită era cu pumnii și ciomagul. Bătăușii ajunseseră maeștri în lovituri date la cele mai vulnerabile părți ale organismului. Au fost rupte coaste, coloane vertebrale, capete sparte, timpane distruse, ochi scoși. Pe un tânăr, Costică Vaman, l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete. Era frig. Îl țineau în pielea goală și îi mai aruncau câte o găleată de apă. A fost bătut în ficat până ce a murit, apoi târât afară, unde i s-a încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i s-a dat să bea apă sărată și a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au smuls unghiile. Alt procedeu era „stiva”. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgașii se urcau pe ea, dansând și lovind. Nu era voie să strigi de durere. Cei care strigau erau pedepsiți în plus și li se astupau gurile cu zdrențele murdare cu care se spălau WC-urile. Nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora. S-au întâmplat mult mai multe grozăvii, care însă nu pot fi date scrisului.
Cei care au rezistat depersonalizării au reușit datorită credinței în Dumnezeu și puterii primite prin rugăciune și permanenta iertare a dușmanilor.
Valeriu Gafencu
În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt scria despre Valeriu Gafencu: „mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. N-a fost cameră în care tinerii să nu-mi vie în ajutor [și să nu-mi dea „cafeaua” de dimineață și feliuța bisăptămânală de pâine - odoare fără preț pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierți cu coajă și pământ cu tot ori al verzei crude, la care și lighioanele s-ar uita cu silă - singurele alimente ce le puteam oferi. Până ce - și au trecut mai bine de trei ani - m-am învățat să mănânc arpacaș, ei m-au ținut în viață. Și fără a face caz]. La Târgu Ocna, Ene Filipescu își proclamase convingerile socialiste și atee într-o cameră de tineret legionar. I-a fost din ce în ce mai rău și a pătimit până la moarte. Într-atâta s-au purtat tinerii de frumos, de atent, de plin de abnegație și drag cu el și atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima. Înainte de a-și da sufletul, cu greu, fiindcă orice respirație ajunsese un spasm, Filipescu l-a îmbrățișat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toți ceilalți, s-a putut spovedi părintelui Todea și s-a stins împărtășit. După câteva săptămâni, a încetat din viață și băiatul care-l îngrijise filial, Valeriu Gafencu, unul din „sfinții închisorilor.”
El este cel care și-a donat propriile medicamente celebrului pastor protestant Richard Wurmbrand, evreu convertit la creștinism, salvându-i viața.
Un subiect la care cugeta îndelung era conștiința păcatului. Spunea: „Este foarte greu omului să-și recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoși și setea noastră de curăție și adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viața veșnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conștiința păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului și păcatului său. Eu sunt cel mai mare dușman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naște din nou în Hristos și rămânem în păcatul mândriei.”
Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi, Ioan Ianolide, mărturisește despre ultimele clipe de viață ale lui Valeriu: „Cu ultimele puteri, mi-a spus: «Gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit! Creștinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr. Rog oamenii politici creștini să ia seama la Hristos și să urmeze învățăturile Sale. Ei sunt încărcați cu foarte mari răspunderi.» Și-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. În gură i-am pus, așa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate perchezițiile («ca să fiu recunoscut!» mi-a explicat el). Două zile a fost ținut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă și a fost îngropat noaptea.”
Femeile
Au existat unele închisori rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. Mii de femei au suferit închisoarea, fie ca mame, soții sau fiice ale unor deținuți, fie pentru că au fost, ele însele, considerate de comuniști periculoase pentru ordinea socială.
La Canalul Dunăre-Marea Neagră, din cele 14 lagăre de muncă forțată, „Colonia Saligny” era destinată femeilor, învinuite că au opus rezistență comunizării societății românești. Aici lucrau până la 8000 de persoane în condiții de foame, frig, muncă extenuantă, umilire și exterminare programată.
Nicoleta Bruteanu (Nicole-Valery Grossu), născută în 1919, a fost secretara lui Iuliu Maniu și publicistă, după 23 august 1944, la ziarul „Dreptatea”. Arestată pentru colaborarea cu Partidul Național Țărănesc, a simțit ororile detenției la Gherla, Mislea, Saligny și Târgșor. După eliberare, în 1953, s-a căsătorit cu un alt fost deținut politic, Sergiu Grossu. Refugiată în Franța, și-a așternut memoriile în cartea Binecuvântată fii închisoare.
Merită amintit că în închisori erau și gardieni de bună credință, printre care și femei, care au ales să riște în schimbul unei conștiințe curate. La Mislea, o deținută a născut o fetiță. O gardiancă a luat-o, a înfășat-o într-un șal, a mers cu ea la preot și a botezat-o, devenind nașa fetiței. Dacă s-ar fi aflat, și-ar fi pierdut postul.
Țăranii
Mereu pe câmp, luptând cu tătarii, cu turcii și rușii, cu secetele și inundațiile, cu birurile și cotele, sacrificiul lor a hrănit mereu continuitatea istoriei. Lupta cu comuniștii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai viețile, ci și rădăcinile. Fără pământ, țăranii și-au pierdut definiția. Răpuși de glonț sau de ideologie, sunt cele mai numeroase și inocente prăzi ale comunismului.
La 11 iunie 1948, sunt naționalizate 1050 de întreprinderi, inclusiv cele mici de la țară (mori, prese de ulei). În 2 martie 1949, sunt expropriate prin decret 6258 de moșii și 4456 de conace aparținând la 9250 de persoane. Proprietarii sunt arestați la 2 noaptea și deportați în alte localități, cu domiciliu obligatoriu. Totuși, dacă naționalizarea s-a făcut într-o singură zi, colectivizarea va dura 13 ani, datorită dârzeniei cu care cei aproape 11 milioane de țărani și-au apărat pământul și identitatea națională. În noiembrie 1957, Constanța devenise prima regiune complet colectivizată. În aprilie 1962, încheierea colectivizării este anunțată cu fast într-o sesiune specială a Marii Adunări Naționale. Deși raportul lui Gheorghiu-Dej susținea că 93,4% din suprafața agricolă ar fi cuprinsă în G.A.C.-uri (gospodării agricole colectivizate), rezultatele erau mai modeste. În plus, apar noi revolte țărănești. Dacă nu se lăsau „lămuriți”, erau urcați în dube cu ferestre negre și purtați noaptea întreagă pe drumuri, simulându-se pregătirea unei deportări sau execuții. Dacă nici așa nu se reușea, tractoarele le intrau pe ogor, lor fiindu-le repartizat alt teren, sterp și îndepărtat. Dar argumentul zdrobitor era exmatricularea copiilor din școli sau facultăți. În localitatea Vadu Roșca, județul Vrancea, a fost trimis proaspătul comisar politic Nicolae Ceaușescu, cu un pluton de soldați, pentru a lichida revolta țăranilor, care se opuneau înscrierii în sistemul colectivist. La întoarcerea în București, carnagiul a fost justificat ca legitimă apărare: cele 25 de victime împușcate l-ar fi atacat pe Ceaușescu în mod deosebit de agresiv (inclusiv bătrânii și copiii uciși).
Naționalizarea întreprinderilor, exproprierile și colectivizarea forțată a făcut din țărani cele mai inocente prăzi ale comunismului. Dacă nu se lăsau „lămuriți”, erau terorizați, deportați, închiși sau uciși. Numai între anii 1950-1953 au fost condamnați 89.401 de țărani pentru „neîndeplinirea planului de cultură” (nepredarea cotelor) și alți 80.007 pentru infracțiuni: refuzul de a ieși la lucru, furtul din avutul obștesc (fostele lor terenuri), practicarea ilegală a meseriilor și comerțului… Majoritatea erau neîncadrați politic, ceea ce arată că erau reprimate dreptul de proprietate și libertatea de inițiativă. Împreună cu cel al deportaților, numărul țăranilor întemnițați în anii ’48-’62 se ridică la 200.000.
Vasile Negru
Născut în 1885, în localitatea Gherteniș, județul Caraș-Severin, s-a căsătorit și a ridicat o frumoasă gospodărie. Noilor autorități comuniste au trecut la represalii, proprietatea fiind considerată un delict. Deși a fost membru PNT, era catalogat drept legionar, motiv pentru care i-au fost confiscate abuziv bunurile din gospodărie. În fața acestei nedreptăți, Vasile Negru a aderat la mișcarea de rezistență anticomunistă. Fiind trădat, a fost arestat la 19 noiembrie 1951. Tribunalul Militar Timișoara l-a condamnat la 10 ani de închisoare, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Purtat prin închisorile Gherla, Oradea și Aiud, a murit la 8 iunie 1960, între zidurile închisorii din Galați, după aproape 9 ani de torturi cumplite.
Nicolae Istrate
S-a născut în 1926 în județul Lăpușna, Basarabia. Tatăl său a fost decorat cu patru cruci ale Sfântului Gheorghe. În Basarabia, doar doi aveau această distincție militară, cea mai mare pentru ostași. Înainte de venirea comuniștilor, lumea era mult mai bună și mai credincioasă. Viața era mult mai liniștiră. Toți erau deprinși cu munca, se ajutau unul pe altul. Numai leneșii nu munceau – așa a fost de când lumea. Când au venit comuniștii, leneșii, care își vânduseră pământul, au fost primii care au profitat și au fost puși în frunte, la conducere. În urma unui denunț mincinos a fost condamnat la 10 ani și trimis în Siberia. În lagăr i-a scris mamei: „Mamă, când stați la masă, rămân firimiturile acelea. Vă rog, nu le dați la câini. Uscați-le și puneți-le într-un săculeț și trimiteți-mi-le mie, că tare mi-e greu.” În Siberia făceau șanțuri pentru canalizare. Trebuia să sape zilnic câte 8 metru cubi, dar hrana era foarte slabă, fără calorii suficiente. Nu îi lăsau nici să moară. Îi duceau într-o baracă vreo două zile și îi hrăneau un pic mai bine, apoi din nou îi exploatau. După trei ani, părinții lui dovedindu-i nevinovăția, a fost eliberat. Mergând la Institutul Teatral din Leningrad, a fost din nou arestat pentru că discutase împotriva regimului. Din lotul de 27 de persoane, cinci au fost împușcați în Chișinău. Ceilalți au primit ani grei. Au fost trimiși dincolo de Cercul Polar, la Norilsk, la mina de cărbuni. Acolo erau vreo 150.000 de deținuți politici. În mină trebuia să fii puternic sufletește ca să reziști la frica ce te cuprinde. A fost eliberat în 1960. „M-am convins până la ultima mea celulă că fără credința în Dumnezeu nu aș fi rezistat. Tot timpul dimineața, din lagăr până la locul de muncă, spuneam toate rugăciunile pe care le știam. Seara, la întoarcere, la fel. Dacă aș fi căzut din rând se considera evadare și mă împușcau. Acum mă bucur de un lucru: că am ieșit din lagărele astea și din închisorile pe unde am trecut neînrăit și nerăzbunător. M-am întâlnit și cu acela care m-a torturat foarte greu și nu i-am reproșat nimic. M-am gândit la păcatele mele și de câte ori am fost salvat de Dumnezeu și mi-am spus că și eu trebuie să iert și am încercat să-i găsesc lui scuze: așa au fost timpurile… încercam să mă pun în locul lui și am reușit să-l iert.”
Anița Nandriș-Cudla
Născută în 1904 în satul Mahala din regiunea Cernăuți, a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic, Amintiri din viață, publicată cu titlul 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. A fost deportată împreună cu cei trei fii ai săi în Siberia, după ocuparea Bucovinei de Nord de către Uniunea sovietică în iunie 1940. Unul dintre frații săi, Grigore Nandriș, a ajuns un renumit savant.
În noaptea de 13 iunie 1941, Anița și cei trei copii (11, 14 si 17 ani) au fost separați de capul familiei, despre al cărui destin aveau să afle abia peste ani de zile. Au fost urcați într-un vagon de vite, umplut până la refuz cu persoane din Bucovina, printre ei femei, bărbați, copii chiar de până la 1 an și chiar evrei. 13.000 de români din acest ținut au trăit groaza deportării. Ajunși în Siberia, dincolo de Cercul Polar, au fost supuși unui regim de muncă forțată și de înfometare, fiind hrăniți cel mai des doar cu cantități infime de pâine (300 sau 700 de grame) și apă. Primele ierni au fost cele mai grele, acestea cerând tribut nenumărate vieți.
Anița și copiii au luptat pentru supraviețuire, dovedind o putere de sacrificiu și o rezistență morală de excepție. Renunță la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-și salveze copiii de scorbut, învață să conducă sania cu câini și să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. De două ori revine la viață din comă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii și credința în Dumnezeu.
După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă își trimite copiii spre Moscova lui Hrușciov, pentru a-și dovedi nevinovăția și a-și căuta drepturile. Deși procurorii căutau să-i amețească cu minciuni, copiii, care au moștenit inteligența și curajul mamei lor, obțin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia „din greșeală", că ar fi „victime ale stalinismului" – și sunt reabilitați.
Anița își încheie astfel mărturia: „Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am salvat viața.”
Iar criticul literar Monica Lovinescu afirmă: „Cartea e o revelație pentru reconstituirea staturii țăranului bucovinean: o statură net aristocratică. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”
Elisabeta Rizea
Mărturia eroinei din Nucșoara este sfâșietoare prin durerea pe care o transmite. Elisabeta Rizea este una dintre multele femei care i-au sprijinit pe partizanii din munți să reziste timp de 10 ani, asigurându-le mâncare și tot ce mai aveau nevoie. „Uite pentru ce am făcut io ce am făcut! Că sunt înaintea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu. Mi l-a-mpușcat când a venit comuniștii. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toți ținea la el. N-avea copii, săracu, și ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Unu era Gheorghe Șuța din Domnești! Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat în ’47. Uite, de asta am urât io comuniștii… L-au omorât degeaba.”
În urma unei delațiuni, a fost băgată la închisoare timp de 12 ani. „Uite așa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăștia de tablă, ferească Dumnezeu să știți ce-i asta, și m-a luat de braț, că nu vedeam nimica pe coridor. Și, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, așa, jos. Și el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine.”
Deportații în Siberia și Kazahstan
În 12-13 iunie 1941 a avut loc primul val de deportări care a adus români basarabeni și bucovineni în Kazahstan. Au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate și 24.360 au fost deportate. Dintre acestea, 13.000 erau din nordul Bucovinei. Pentru deportații în Siberia și Kazahstan au fost repartizate 1.315 vagoane de vite în Basarabia și 340 în Cernăuți. Operațiunea de ridicare a lor de acasă a durat câteva ore, de la 2 noaptea până dimineață.
Deportații au fost duși până în Komi, până spre Cercul Polar, în regiunile Omsk, Novosibirsk, Kransnoiarsk. În Kazahstan, deportații români au fost repartizați în regiunea Aktiubinsk (6.195 de suflete), în Kzâl-Orda, mai spre sud (circa 1.100 de persoane) și în Kazahstanul de sud, la granița cu Uzbekistan (2.735 de persoane). Majoritatea erau intelectuali și funcționari din vremea administrației românești din Basarabia de până în 1940 – tot ce a însemnat primar, preot, învățător, intelectual în general.
În 6-7 iulie 1949 a avut loc al doilea val de deportări din Basarabia. Operațiunea s-a numit „Iug” (Sud) și s-a desfășurat pe baza unei hotărâri a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 6 aprilie 1949. În Kazahstan, în Asia Centrală și în Siberia au fost deportate 11.280 de familii, însumând 40.850 de suflete. Spre deosebire de alte deportări, aceasta s-a efectuat pe baza unei hotărâri însoțite de un act adițional care prevedea că deportarea se face „pentru totdeauna”. A fost o mare tragedie, care a zdrobit sufletește zeci de mii de oameni. Operațiunea a început la 6 iulie, ora 2 noaptea și s-a încheiat a doua zi la ora 20.
Deportații în Bărăgan
18 iunie 1951 – o zi dureroasă a istoriei. 44.000 de persoane din zona de frontieră cu Iugoslavia au fost deportate în Bărăgan. Două zile și două nopți au mers închiși în cele 260 de vagoane ale trenului. Singura lor vină era că locuiau aproape de granița cu Iugoslavia și puteau fi bănuiți de relații cu sârbii titoiști. Au fost aruncați în câmp, sub cerul liber, fără niciun adăpost, cu copii, bătrâni, bolnavi și fără nici un fel de posibilitate de a supraviețui. Doar cu ceea ce putuseră să ia din casă în momentul când mașinile securității i-au ridicat. Erau păziți de ostași, ca nu cumva să intre în pădurea din apropiere și să dispară. Singura consolare a fost că nu au fost duși în Siberia, că au rămas în țara lor, chiar dacă o țară devenită vitregă, înstrăinată de ea însăși.
La început, și-au săpat bordeie în pământ, pe care nu au avut cu ce să le acopere. Întindeau saci deasupra, cearșafuri, fixând colțurile cu bolovani de pământ. Au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă, unii bătrâni și chiar copii au murit înecați. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure, să adune crengi pentru foc și chiar să taie lemne pentru a-și acoperi bordeiele. Au fost obligați să meargă la o gospodărie de stat, să lucreze la canalele de irigație, la vii, la construcția de grajduri, primind în schimb paie de orez pentru acoperirea bordeielor.
Anul următor au început să-și construiască din pământ casele, le acopereau cu paie de orez care luceau în bătaia soarelui, și așa a apărut un sat de exilați, cu un aer rustic și tradițional, amintind parcă de satele românești din preajma năvălirilor barbare.
Primul lucru la care s-a lucrat, în timp ce toată lumea și-a făcut bordeiul, a fost construirea școlii, a primăriei, a miliției și dispensarul. Prin muncă voluntară. Până în septembrie 1951 școala a fost gata. (Ileana Mateescu)
Învățătorii au fost tot foști deportați. Bineînțeles că școala avea și un politruc care urmărea ce fel de educație ni se face. Eram comasați clasele I-IV, fără cărți la început, mai mult educație așa, orală. (Dora Sarafoleanu)
Autoritățile s-au folosit de inundații ca să înființeze orezăria. Stăteam zilnic câte 10 ore în apa până la genunchi. În pauză alergam acasă să-mi hrănesc și spăl copiii. (Mara Pantin)
La fermă, drept răsplată, primeam hrană din cazan. Copiii așteptau acasă să le aducem un boț de mămăligă, pe care îl mâncau ca pe cea mai dulce prăjitură. (Dușița Veselinovici)
Prima iarnă ne-a scos să culegem bumbacul fiindcă fusese o recoltă bogată și rămăsese pe câmp necules. Zăpada era de aproape un metru. Să stau o zi întreagă în umezeală, cu mâinile să dai mai întâi la o parte zăpada și apoi să iei capsula s-o cureți, s-o scuturi de zăpadă și s-o bagi în sac. Și așa am dus-o toată iarna, până s-a terminat cu recoltarea. (Angela Călărășanu)
În iarna lui ’53, când satul a fost acoperit cu zăpadă în întregime, s-au săpat tunele pe sub stratul de gheață și așa comunicam. (Maria Bălăceanu)
În 13 aprilie 1956, persoanele strămutate au primit dreptul să se întoarcă în Banat și Mehedinți, dar și-au găsit proprietățile confiscate sau distruse.
Mi-e greu să-mi amintesc de zilele acelea blestemate. Toate ne-au fost luate: copilăria, școlile, viitorul. Ne-am întors acasă și am găsit mobila furată, casele prăpădite și nu aveam bani. Și ia-o de la început: lucrează pentru câțiva lei pe zi din zori până-n noapte. Parcă am fost blestemați să ne chinuim o viață întreagă și s-o luăm mereu de la început. (Caia Giurici)
După ce s-a ridicat restricția de Domicil Obligatoriu, a venit cu un tabel să semnăm că am venit de bunăvoie acolo. Tatăl meu s-a împotrivit și a fost nevoit să mai stea un an-doi. Pe urmă am plecat de acolo, însă ne-a obligat să stricăm casele. În cazul celor care au plecat în ’56, casele au rămas și au fost aduși deținuți politici de pe a diferite penitenciare. (Larisa Cazacu)
Preoții și monahii
Statutul de slujitori și următori ai lui Hristos îi aducea, vrând nevrând, în conflict cu puterea comunistă atee. Fie că atrăgeau oamenii la biserică sau la mănăstiri, fie că ajutau persoanele nevoiașe sau prigonite de regim, fie că se îngrijeau de înfrumusețarea bisericilor, ei deveneau dușmani de temut pentru noua putere, care pentru a-i închide le aplica etichetele de legionari, dușmani ai poporului, uneltitori contra ordinii sociale. Logica după care erau condamnați o găsim cel mai bine exemplificată de anchetatorul Profesorului Teodor M. Popescu – om integru și absolut neimplicat politic: „Ești legionar pentru că ești teolog, și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”.
Patriarhul Justinian Marina
Patriarhul Justinian a fost omul momentului, prin care Dumnezeu a purtat de grijă Bisericii Sale în cea mai tulbure perioadă din istoria recentă a românilor. Ascensiunea sa ca Patriarh a fost tot o pronie divină, ca întreaga sa păstorire de aproape trei decenii (1948-1977).
Cu toate măsurile luate de comuniști împotriva credinței și a identității naționale, Biserica Ortodoxă Română nu a avut parte de soarta dramatică a Bisericilor Ortodoxe din celelalte țări ale „lagărului socialist”. Ba din contră. Preotul văduv Ioan Marina, ajuns, prin rânduială dumnezeiască, arhiereu vicar, mitropolit al Moldovei, apoi Patriarh timp de 29 de ani, a știut să fie un înțelept diplomat în relațiile cu puterea politică, trăgând mereu cumpăna în folosul Bisericii. Cu mult curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, a luptat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe, camuflate sub un discurs „favorabil” pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor partidului și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, cu un rol nesemnificativ în societate.
În cei trei ani cât a păstorit ca arhiereu vicar și apoi mitropolit al Moldovei și-a închinat toată energia refacerii eparhiei. Seceta cumplită din anii 1946-1947, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioșilor. Vlădica Justinian a încuviințat o procesiune cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva prin satele pustiite de secetă. Ploile abundente care au însoțit procesiunea au adus mare bucurie în sufletele credincioșilor, întărindu-le credința că Dumnezeu nu i-a uitat.
Pentru ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foștilor prizonieri și deportați scăpați din lagăre și refacerea gospodăriilor distruse de război, Justinian a străbătut săptămâni de-a rândul eparhia, mobilizând preoții în lucrarea de salvare mai ales a copiilor, viitorul țării și al Bisericii strămoșești. S-au înființat cantine care au funcționat până la redresarea economică.
Crucea Roșie, Apărarea Patriotică și alte organizații de asistență socială stabiliseră ca un număr de copii săraci din Moldova să fie dați spre întreținere, pe durata secetei, unor familii creștine din alte județe ale țării, mai puțin lovite de calamitățile războiului. Dar părinții lor nu se înduplecau să-i lase. S-a apelat la ajutorul Bisericii. Vlădica Justinian a cerut preoților să se pună chezași în fața părinților pentru copiii lor dați spre îngrijire prin aceste organizații. Oamenii au prins curaj și astfel au fost salvate viețile multor copii.
Din cauza multelor lucruri nespuse și nescrise, activitatea Patriarhului Justinian a fost adesea rău înțeleasă și greșit judecată. La foarte scurt timp după numirea sa era văzut, chiar și în cercurile bisericești, ca „Patriarhul roșu”. Mulți își vor schimba curând părerea, inclusiv Securitatea, descoperind în Patriarh un dușman. „Hoțul acesta de cai ne-a înșelat”, se scria într-un document. În dosarele Securității există consemnat chiar și faptul că patriarhul Justinian era perfect conștient de situația extrem de delicată în care se afla. „Să înnebunești, nu alta!”, spunea patriarhul, iar situația era într-adevăr de așa natură încât să te facă să-ți pierzi mințile.
Prin grija sa a avut loc o adevărată efervescență a cercetării teologice, fără precedent nici înainte, nici după epoca sa. Teologia părintelui Stăniloae, traducerea Filocaliei și revistele de Teologie după cele mai înalte standarde academice sunt numai câteva roade.
După ce regimul a constrâns Biserica să pună în retragere aproape 20 de episcopi și mitropoliți, Sinodul a funcționat cu minimul de arhierei admis: 12. În același timp însă, în anii ’50, țara noastră avea mai multe mănăstiri decât România interbelică. Patriarhul începuse reorganizarea monahismului, creând centre duhovnicești care viețuiau după Regula Sfântului Teodor Studitul. Tot mai mulți tineri intelectuali intrau în viața monahală și asta a pus pe gânduri Securitatea. De câte ori părintele Cleopa – prin care multe mănăstiri au fost reorganizate – era arestat de Securitate sau fugea în munți, Justinian intervenea la puterea politică pentru reabilitarea lui.
Totuși, momentul dramatic al Decretului 410 din 1959 nu a putut fi evitat. Au fost desființate 92 de mănăstiri din cele 224 existente. Justinian nu a contrasemnat decretul: „Mai bine îmi tai mâna dreaptă decât să-l iscălesc.” Pentru această opoziție a fost ținut la domiciliu forțat, la schitul Dragoslavele, timp de 6 luni. Decretul care prevedea că puteau rămâne în monahism doar bărbații peste 55 de ani și femeile peste 50, astfel fiind alungați din mănăstiri aproximativ 5.000 de monahi și monahii. Patriarhul a căutat să readucă în monahism pe călugării care fuseseră obligați să iasă din mănăstiri, prin angajarea lor în posturi cu atribuții în jurul unor biserici-monumente istorice sau în diferite responsabilități bisericești.
Acolo unde a putut, a organizat fostele așezăminte monahale fie ca azile pentru monahi bătrâni, fie ca spații pentru învățământul teologic, cum au fost cel de la Curtea de Argeș, fie ca atelierele de lucru sau ca schituri ale marilor mănăstiri. Totul pentru ca statul să nu preia spațiile fostelor mănăstiri ortodoxe.
Cum de s-au putut realiza primele canonizări în Biserica Ortodoxă Română în plină perioadă comunistă? Procesul de canonizare a început în 1950 prin documentări specifice și a fost parte a festivităților legate de Aniversarea a 70 de ani de Autocefalie și de Generalizarea cultului unor sfinți cu moaște în țara noastră. Patriarhul, care avea trecere la Gheorghiu Dej, i-a spus acestuia că la Moscova astfel de festivități sunt firești, iar noi trebuie să urmăm modelul de acolo. Gheorghiu Dej s-a temut să verifice informația și a aprobat programul. În 1955 au venit delegații ale Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol și ale celorlalte Biserici Ortodoxe naționale care, timp de o lună, în octombrie, au fost plimbate prin țară cu tot fastul. În ziua canonizării Sfântului Ierarh Calinic era un lanț de oameni din Pantelimon până la Mânăstirea Cernica, unde aveau să vină ierarhii străini, iar slujbele au durat patru zile. Patriarhul n-a făcut toate acestea din orgoliu, ci pentru că, spovedindu-se la părintele Cleopa, acesta l-a întrebat și aceasta: „În calitate de șef de Biserică, te-ai îngrijit ca sfinții din neamul tău să capete cinstirea ce li se cuvine?”; „Nu m-am îngrijit”; „Să te îngrijești, că asta face parte din datoria unui ierarh.” Și, ascultându-și duhovnicul, Patriarhul a pus la cale și a izbutit această extraordinară lucrare duhovnicească a canonizării sfinților.
Având o conștiință bisericească adâncă, Justinian le-a spus celor care voiau să demoleze Biserica Slobozia – ctitoria domnitorului Leon Vodă, care stătea în drumul Magistralei Nord-Sud, trasată la începutul anilor ’60: „Merg cu voi până la Haga!”
Grija și dragostea lui părintească s au îndreptat permanent către cei aproape 2000 de preoți ortodocși închiși și martirizați în închisorile comuniste. Unora le trimitea discret pachete, iar de familiile rămase acasă s a îngrijit să nu ducă lipsă de cele trebuincioase. După ieșirea din închisori, patriarhul și a recrutat ucenici valoroși din rândul acestora, pe care i a promovat după merit. Altora le a asigurat parohii sau mânăstiri în care să viețuiască.
„Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat împotriva ignoranței și apărătorilor ei; am crezut că numai știința unită cu adevăratul sentiment religios va ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei; am socotit că fără cultură clerul va continua să rămână stăpânit de prejudecăți, de vicii și numai cu preocupări rituale… Binecuvântez din toată inima și din tot sufletul pe cei ce mă urăsc și m-au urât, pe cei ce m-au nedreptățit și mi-au făcut un rău văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toți, după cum i-am iertat eu.” (din Testamentul Patriarhului Justinian)
Arhimandritul Sofian Boghiu
Părintele Sofian a fost închis pentru că a făcut parte din grupul „Rugul Aprins”. A primit 16 ani de închisoare, dar a fost eliberat în 1964. Pentru a se justifica pedeapsa, a mai fost acuzat de lectura unor poezii ale lui Radu Gyr și catehizarea unor tineri studenți, fapt considerat instigare contra ordinii sociale.
Despre viața dusă în spatele gratiilor, el însuși mărturisește: „Lipsa totală de libertate, zăvorât într-o celulă mică, cu mulți bătrâni și bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare își făcea necesitățile, cu aerul infect, cu becul aprins zi și noapte și mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o știre sosită dinafara, de la cei de curând intrați. Alții, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un bețișor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Unii învățau pe de rost o Sfântă Evanghelie, ori câte o epistolă… Într-o zi, culeși de prin celule, am fost transportați la colonia Salcia din Bălțile Brăilei. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită de soldați înarmați. Eram o mie de deținuți, dintre care o sută eram preoți. A doua zi dimineața ne-au scos la prășit porumbul. Slăbiți cum eram, abia mișcam sapa. Când eram la celule n-aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forțată. Trebuia să prășim mereu. N-aveam voie să rămânem în urmă. Milițienii aveau grijă să lucrăm în silă. În baraca lungă și largă, cu paturi suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopții aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat.”
Suferința l-a format, știind mereu să abordeze problemele cu rugăciune și smerenie. „Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt. Mă gândeam: Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți! Și mă gândeam păcate pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon. Gândeam că dacă eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi; așadar, și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu.
Dacă ai smerenie și iertarea aproapelui, începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest „ceva” în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare. Acolo era nevoie și de mine ca împreună să suferim urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântarea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!”
Părintele Constantin Galeriu
Fiindcă le spunea oamenilor că nu Marx e adevăratul învățător, ci Hristos, ținând cateheze duminică după-amiaza împotriva dispozițiile autorităților, Părintele Galeriu a fost arestat în 1952, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului. Cu doi ani în urmă mai fusese arestat, pentru că nu-l denunțase pe liderul liberal Victor Nicolau, pe care îl ascundeau socrii săi. La Canal, și-a dus suferința în tăcere, fără să-i urască pe torționari.
Mai târziu, când a murit Nichita Stănescu, la 13 decembrie 1983, Dora l-a sunat pe Sorin Dumitrescu, care a luat legătura cu părintele Galeriu. Ceaușescu dăduse dispoziție ca poetul să rămână la morgă două zile. Părintele l-a luat și l-a dus la Biserica Sfântul Silvestru, ca să fie privegheat creștinește.
Mărturisitori ai libertății în Dumnezeu au fost și tinerii revoluției din 1989. În 22 decembrie, părintele Galeriu a venit între ei, în zona Universitate. Urmele celor omorâți în noaptea dinainte erau proaspete. În jurul lor, lumânări și flori. Părintele a îngenuncheat în fiecare loc și s-a rugat. Pe înserat, așezați în cercuri concentrice, în genunchi, au spus toți cu glas tare „Tatăl nostru”. Răsuna Piața Universității de glasurile lor, mai ales că în ultimele decenii rugăciunea aceasta se spunea mai mult în șoaptă. Părintele era în balconul Universității, unde era o icoana a Maicii Domnului și un portret al lui Eminescu. Piața devenise ca o biserică, balconul ca un amvon. După o vreme s-au auzit strigăte îngrozitoare. Un camion militar intrase în mulțime, oprindu-se în scutieri. Mai multe persoane au fost omorâte, printre care și copii.
„«Vom muri și vom fi liberi!» Nu l-a rostit nimeni în vreo altă țară, în vreo altă revoluție. Voi ați descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi așa ați trăit moartea, ca jertfă; trăind-o așa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viața în duhul ei divin, nemuritor. Ferice de neamul care se întemeiază și se înnoiește prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea. Cine poate să spună că va muri și va liber, decât cineva cu o credință profundă, cu credință în viața de dincolo? A fost singura revoluție în care revoluționarii și-au vărsat propriul sânge, fără să-l verse și pe al altora. Ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu așezate în pământul țării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor și mărturisitorilor necunoscuți lor, dar care au mijlocit pentru ei în fața Tronului Ceresc.”
Părintele Constantin Sârbu
Viața părintelui a fost încercată încă din copilărie. La un an i-a murit mama. La Seminar, deși premiant, n-a fost scutit de plata taxelor școlare, fiind nevoit să muncească noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe la negustori în prăvălie, meditând și băieți de oameni cu stare. În aceste condiții, a reușit să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an. Apoi, a absolvit Facultatea de Teologie și Conservatorul de Muzică din București.
În anul 1947, în timpul foametei, a organizat colecte de alimente și îmbrăcăminte de la enoriași, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu și Cârlig, de lângă Iași.
În 1951, a înființat o cantină pentru bătrânii săraci. Una dintre bucătăresele voluntare, Bertha Hintermeyer, făcea parte dintr-o organizație al cărei șef, venind în două rânduri la biserică și văzând atâta lume, i-a făcut o poezie elogioasă care cuprindea, pe lângă numele său, și cuvinte injurioase la adresa lui Stalin. Aceasta i-a fost fatal. Prins și găsindu-i-se la percheziție poezia cu numele său, s-a dedus că ar face și el parte din organizație. A fost condamnat opt ani, apoi, din 8 ianuarie 1962, a primit o pedeapsă suplimentară de doi ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Viișoara.
Pentru conturarea unui portret de legionar și anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părinte și de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când, de fapt, aceștia doar au stins varul, dar și pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului. Într-adevăr, i-au fost trimiși prizonieri de război ruși ca să-l ajute. Părintele, cu gândul la românii care vor fi fiind în aceeași situație, le-a amenajat loc de cazare, baie și bucătărie. Zilnic, o gospodină le prepara, din alimentele dăruite de credincioși, o masă caldă, iar în zilele de sărbătoare le aranja mici excursii, prin bunăvoința și înțelegerea creștinilor parohiei.
Suferea mult în urma torturilor. Din cauza loviturilor asupra coloanei vertebrale nu se putea apleca și nu se putea întoarce decât cu tot trupul. Avea câteva vertebre tasate, ceva ieșit în afară. Pielea pe tălpi era încrețită și trei dungi de cicatrice brăzdau talpa. Fusese ars cu o bară de fier încinsă, în timpul anchetelor. Se putea unge singur doar cu ajutorul unui băț având o bucată de tifon la capătul lui. Din cauza acestor răni cicatrizate mergea greu și călca mai mult pe călcâi și pe vârful degetelor. Cu toate acestea, nimeni nu-și putea da seama cât de bolnav este, fiind mereu în activitate. Închisoarea, cu toți anii ei lungi și grei, a însemnat pentru el curățire. Nu s-a plâns, nu a acuzat niciodată pe nimeni.
După eliberare, nu i s-a permis să revină la biserica ridicată de el în bariera Vergului. Așa că a solicitat Patriarhului Justinian o biserică: „Ce să-ți dau eu, Sârbule? – Cea mai săracă biserică din București, Prea Fericite! – Știu eu că orice biserică ți-oi da ție, tu faci din ea o grădină!” Și așa a fost. Din 8 aprilie 1964 a început să slujească în biserica Sapienței, care fusese închisă timp de 40 de ani. Nu a încetat să fie supravegheat și anchetat de Securitate, care a închis și biblioteca parohiei.
În 1975, după ce a refuzat să devină informator al Securității, a fost „nevoit” să se opereze de ulcer pentru a nu-i fi distrusă biserica. După operație, doctorul care l-a operat a deschis ușa de la rezerva părintelui, spunându-i: „Cum, n-ai murit încă?!” A trimis după părintele Ilarion Argatu, care l-a spovedit și l-a împărtășit, apoi și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Înainte de moarte, părintele Ilarion a văzut chipul părintelui Constantin înconjurat de lumină, asemenea sfinților.
Părintele Gherasim Iscu
A ales să se dăruiască lui Dumnezeu încă de la 12 ani, călugărindu-se în Mănăstirea Tismana. După începerea războiului, Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, îl trimite pentru un an în Transnistria, pentru a sprijini renașterea vieții religioase în acest teritoriu devastat de război. Aici a ctitorit biserici, slujind ca preot, profesor de religie și învățător. La întoarcerea în țară, în 1943, primește stăreția Mănăstirii Tismana.
Pentru că a adăpostit mai mulți călugări refugiați, printre care și pe fostul mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu, și pentru prezența activă în viața bisericească din Oltenia a fost arestat la 26 septembrie 1948 și condamnat la 10 ani de temniță grea, sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Prin celulele în care a stat, era cel care păstra moralul ridicat, vorbind despre depășire și jertfă.
La Canal, la Poarta Albă, săvârșea aproape zilnic, alături de alți preoți, Sfânta Liturghie. Drept urmare, a fost bătut, izolat și terorizat. După ce s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză, a fost transferat la spitalul penitenciar Târgu Ocna pentru a muri „umanitar”. Însă medicamentele și asistența medicală erau ca și inexistente. Deținuții care aveau cunoștințe medicale își riscau sănătatea îngrijindu-i pe cei contagioși. Camera fiind supraaglomerată, părintele Gherasim împărțea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe țară al Jandarmeriei în timpul regelui Carol II și al lui Antonescu), pe care l-a întors la credință.
Dumnezeu i-a descoperit sfârșitul. Înainte de a părăsi această lume, părintele Gherasim a cerut sa fie ridicat din pat și dus la căpătâiul lui Vasilescu – deținutul care îl torturase la Poarta Albă, un student care trecuse prin „reeducare” la Pitești și ajunsese și el la Târgu Ocna cu plămânii mâncați de tuberculoză. Era noaptea Nașterii Domnului, 1951. I-a spălat fața cu dragoste și l-a sărutat. Vasilescu s-a spovedit victimei sale, primindu-L pe Hristos în trup și în suflet, căpătând liniștea de care avea nevoie. Părintele a fost așezat în pat, cerând să se citească rugăciunile. Au plecat amândoi la Domnul ținându-se de mână, auzind cântări îngerești.
Stareța Alexandrina Colibaba
Înainte de aplicarea Decretului 410/1959, prin care au fost scoase din mănăstiri persoanele fără studii teologice care „nu au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani, femeile”, Mănăstirea Sucevița, sub stăreția maicii Alexandrina, avea 103 monahii, fiind citată de Securitate între mănăstirile al căror personal crește vizibil. După Decret, în 1961, obștea mai număra doar 28 de maici, bătrâne și bolnave. Stareța Alexandrina a fost dată și ea afară și s-a stabilit în Rădăuți, unde a continuat să poarte hainele monahale, contrar dispozițiilor politice, plătind pentru aceasta prețul arestului. Îi va fi permisă întoarcerea în mănăstire doar în august 1981. Ajunsă la Sucevița, a sărutat pământul și a spus: „Mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns în grădina Maicii Domnului. Maicilor, răbdați toate în mănăstire, căci nu știți ce ispite sunt în lume și ce greutăți am avut eu.” Domnul a primit-o în Împărăția Sa în același an, de Înălțarea Sfintei Cruci.
Material realizat în principal pe baza materialelor expuse la
„Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței Sighet”