Daniel și Jane Hinshaw sunt o familie de doctori americani convertiți la Ortodoxie, ucenici apropiați ai Părintelui Roman Braga, căruia i-au și vegheat sfârșitul. Foarte buni specialiști – Daniel este Profesor de Chirurgie la Facultatea de Medicină a Universității din Michigan și director al Departamentului de medicină paliativă de la Spitalul Veteranilor din Ann Arbor, statul Michigan; Jane este instructor clinic de psihiatrie la Universitatea din Michigan –, ei călătoresc în întreaga lume pentru a ajuta oamenii aflați în suferință. De doisprezece ani vin în România în fiecare an pentru a preda și a ajuta. Am vorbit cu Domniile lor despre credință, despre Părintele Roman și despre misiunea lor.
Vorbiți-ne despre trecutul dumneavoastră, înainte de a deveni ortodocși.
Dr. Dan Hinshaw: Ne-am născut într-un grup protestant, fondat în America la mijlocul secolului al XIX-lea, numit Adventiștii de Ziua a Șaptea. Am văzut că sunt și în România. Ei s-au dezvoltat dintr-o mișcare care proclama sfârșitul iminent al lumii în 1844. După ce au văzut că s-au înșelat, au spus că ceva misterios se întâmplase în Cer și au continuat să creadă că sfârșitul lumii avea să vină curând. Ellen White, profetesa și un fondator important al grupului, a fost foarte interesată de sănătatea fizică, ceea ce a făcut ca adventiștii să pună un accent deosebit pe o viață sănătoasă și pe activitatea medicală. O altă trăsătură distinctivă a grupului a fost ținerea sabatului iudaic conform Vechiului Testament. Interesul Ellenei White în domeniul sănătății a dus la înființarea unei școli medicale la începutul secolului al XX-lea în California, care este acum cunoscută sub denumirea de Facultatea de Medicină a Universității „Loma Linda”. Tații noștri au absolvit și au fost profesori la această facultate, așa că am crescut cu aplecarea de a sluji celorlalți prin medicină.
Care a fost drumul spre Ortodoxie?
Dr. Dan: Unul dintre lucrurile pentru care le sunt recunoscător părinților mei este că au fost întotdeauna deschiși să ne expună pe noi, copiii, la experiențe culturale noi, așa că am călătorit destul de mult când eram mic, în timpul școlii. Am căpătat o mare admirație pentru istoria și frumusețea izvorâte din creștinism în Europa de Vest. Îmi amintesc spunându-i mamei mele când aveam 15 ani că nu eram mulțumit cu o confesiune întemeiată în secolul al XIX-lea și că aveam de gând să caut Biserica istorică. Când am început studiile universitare, am descoperit cartea lui Timothy Ware – acum Mitropolitul Kallistos Ware – intitulată Biserica Ortodoxă, recent publicată la vremea respectivă. Eu și sora mea am citit cartea și, fascinați de ea și de conceptul de Biserică Răsăriteană, am vizitat imediat o biserică ortodoxă greacă din apropiere pentru a participa la Liturghie. Din nefericire, am primit un mesaj clar, deși negrăit: „De ce sunteți aici? Nu sunteți greci.”
Aceasta ne-a împins la un lung ocol prin „Biserica Anglicană”, care în America este cunoscută sub numele de „Biserica Episcopală”. Le suntem recunoscători pentru familiarizarea cu un cult liturgic și cu cinstirea Fecioarei Maria, pe care le-am cunoscut în parohiile lor tradiționale. Este interesant de remarcat că sunt mulți foști credincioși episcopalieni în Statele Unite care au devenit ortodocși.
În 1987, ne mutaserăm deja în statul Michigan, în Ann Arbor, care este un loc extraordinar de liberal. În perioada aceea, comunitatea episcopală unde mergeam împărțea clădirea cu o altă confesiune protestantă, mult mai liberală. Aceștia promovau în mod deschis la predică marșurile pentru avort și alte cauze politice „progresiste”. Era tulburător să vezi asemenea abateri grave de la credința creștină la unele dintre principalele confesiuni protestante. Ultima dată merseserăm la o confesiune luterană conservatoare. Pastorul m-a întrebat la un moment dat: „De ce veniți aici?” I-am spus: „Nici eu nu știu, de vreme ce eu cred că reforma protestantă a fost o mare tragedie.” Într-o duminică dimineață, ne-am uitat unul la celălalt: „Noi nu mai suntem protestanți – ce suntem?”
Dr. Jane: La puțin timp după aceea, a venit un nou șef la clinica unde lucram – Gregory Dalack, un credincios ortodox antiohian practicant. Soția sa s-a născut în Liban. Acum el este șeful departamentului de psihiatrie al Universității din Michigan. Prin ei a început familiarizarea noastră cu Ortodoxia. A durat ceva timp, cam patru ani, pentru că aveam multe întrebări. În cele din urmă am devenit ortodocși în 1995, de Rusalii. Soții Dalack ne-au fost nași.
Dr. Dan: Interesant este că, la un an după ce noi am devenit ortodocși, sora mea, soțul ei și fiul cel mai mic s-au convertit și ei la Ortodoxie. Apoi eu și sora mea am fost nașii părinților noștri, care au devenit ortodocși de Praznicul Sfântului Arhidiacon Ștefan, patru ani după convertirea noastră. Am fost surprins că mama mea, care se simțise atât de amenințată și neliniștită de afirmația mea despre căutarea Bisericii istorice, când aveam 15 ani, a fost mult mai deschisă și receptivă decât m-aș fi așteptat.
Dr. Jane: După o perioadă destul de îndelungată de cercetări, socrul meu îi spusese: „Draga mea, îmbătrânesc și trebuie să fac acest pas, dar nu te voi forța și pe tine să-l faci.” Răspunsul ei: „Nu te duci nicăieri fără mine!” A fost un eveniment minunat. Au crescut ca oameni și au devenit mai blânzi și mai iubitori.
Când ați mers pentru prima oară la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, la părintele Roman Braga?
Dr. Dan: În primii trei sau patru ani de la convertirea noastră. A trebuit să iau o decizie foarte grea în cariera mea la sfârșitul anului 2000. Mă frământam dacă să rămân pe poziția administrativă pe care o aveam la spitalul nostru, Veterans Affairs în Ann Arbor, unde eram director medical. În același timp simțeam, ca și creștin ortodox, chemarea de a mă pregăti în medicină paliativă și de a dezvolta acel domeniu. Însă pentru aceasta trebuia să renunț la funcția administrativă. Îmi amintesc că Jane mi-a spus atunci: „Ei bine, du-te la mănăstire.” Noi deja mergeam acolo pentru îndrumare și reculegere. După o zi petrecută la mănăstire, m-am întors acasă și am știut ce trebuia să fac.
Dr. Jane: După un timp, părintele Roman ne-a devenit îndrumător duhovnicesc. A fost o experiență binecuvântată să-l avem duhovnic pentru o vreme. Ne-am simțit foarte aproape de mănăstire de-a lungul acelor ani și acesta este și unul dintre motivele pentru care am început să venim în România.
Dr. Dan: Celălalt motiv a fost părintele John Breck. El și soția sa, Lyn, au avut un impact hotărâtor în călătoria noastră spirituală de când ne-am întâlnit în 1998. La un moment dat ne-a spus că cei convertiți la credința ortodoxă ar trebui să aibă experiența de a vizita o țară în care „Ortodoxia este în aer, în pământ, peste tot”.
Dr. Jane: Când am întâlnit Ortodoxia, am știut că suntem acasă. Am știut că aceasta era plinătatea credinței. Era ceea ce căutasem toată viața.
Dr. Dan: Este asemenea unui cuplu care se găsește și realizează că s-au căutat unul pe celălalt toată viața lor. Este ca o relație de dragoste: te îndrăgostești, apoi are loc căsătoria, cu toate provocările ei, care trebuie rezolvate. Dar totul este foarte real…
Dr. Jane: … și știi că va dura.
Și cum este să fii ortodox?
Dr. Jane: Ne colorează întreaga viață… Pentru mine e o mare ușurare că nu trebuie să înțeleg totul; este o taină, iar Dumnezeu le rânduiește pe toate. O mare binecuvântare este că am cunoscut-o pe Maica Domnului. În problemele cu copiii noștri, a putea să mă adresez ei ca unei mame desăvârșite și a-i spune: „Nu vrei să fii tu mama lor? Pentru că eu nu sunt în stare!” mi se pare o adevărată ușurare și o mare binecuvântare.
Dr. Dan: Și pentru mine legătura cu Maica Domnului este o binecuvântare enormă. Încerc să citesc cât pot de des Paraclisul Maicii Domnului. Îmi dă mângâiere și este un izvor de întărire în lupta cu patimile.
Spuneți-ne ceva despre părintele Roman.
Dr. Jane: În perioada în care am început să mergem la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, el slujea acolo în mod activ, iar Liturghiile sale erau întotdeauna speciale.
Dr. Dan: Toată lumea care participa la Liturghie spera ca părintele să iasă la sfârșitul slujbei și să ne spună „un cuvânt”. Doar un cuvânt!
Dr. Jane: Și-apoi n-am mai fi vrut să se oprească.
Dr. Dan: Se raporta la ființele umane ca persoane într-un mod foarte practic. Ne spunea cum putem folosi în viața noastră mesajul Evangheliei, cele spuse în epistole sau pildele din viețile sfinților în zilele lor de prăznuire. Nu l-am văzut niciodată înverșunat sau supărat pe cineva.
Dr. Jane: Era plin de bucurie tot timpul.
Dr. Dan: Când a fost diagnosticat cu cancer progresiv, datorită profesiei noastre, am fost rugați să ne implicăm mai mult în îngrijirea lui.
Dr. Jane: În fiecare duminică, îl întrebam pe părintele Roman: „Ce mai faceți?” Răspunsul lui obișnuit era: „Aștept.”
Dr. Dan: Îl aștepta pe Dumnezeu. Avea un mod de a se implica total – mi s-a părut un lucru extraordinar –, de a se întreține cu tine la orice nivel ai fi venit la el, dar, în același timp, exista și acel sentiment de vigilență. Nu o vigilență negativă, ci doar conștientizarea intensă că mai este prezentă și o altă persoană, că Dumnezeu este prezent.
Dr. Jane: Învățătura lui despre rugăciunea neîncetată era: „Vorbește cu Dumnezeu despre tot ceea ce faci. Doamne, mă duc să mă plimb; Doamne, mă duc să mă spăl pe dinți.”
Dr. Dan: Ne-a învățat că orice aspect al vieții este binecuvântat.
Dr. Jane: Părintele Roman îndemna mereu la o deasă împărtășire.
Dr. Dan: Ne-a învățat să ne rugăm astfel înainte de a primi Împărtășania: „Doamne, nu sunt vrednic să mă apropii de Tine și, totuși, nu pot trăi fără Tine.” Cum că trebuie să te pregătești, dar că totuși nu te poți pregăti pe deplin, că nu poți fi niciodată pregătit să te întâlnești cu Dumnezeu.
Spre sfârșitul vieții sale, printre alții, petreceam și eu timpul cu el noaptea. Se trezea în mod regulat la miezul nopții pentru a împlini pravila monahală de rugăciune, și îl ajutam să se dea jos din pat și să meargă în camera de alături, deoarece era din ce în ce mai slăbit. Chilia lui avea două încăperi mici: într-una era patul, iar în cealaltă erau biroul, cărțile și locul de rugăciune. A continuat așa, până cu 10–14 zile înainte să moară. A fost extraordinar pentru mine și pentru Jane să fim martori la o asemenea virtute a statorniciei în împlinirea îndatoririlor sale monahale, până la limita putinței sale.
Să ne întoarcem la misiunea dumneavoastră.
Dr. Dan: Le-am spus studenților mei odată că, dacă voi avea vreodată un epitaf pe mormânt, ca medic, sper să spună ceva de genul că aproape devenisem un vindecător.
Ce este un vindecător?
Dr. Dan: Cred că unii dintre cei mai mari vindecători pe care i-am cunoscut nu au fost medici. Întâlnirea noastră cu viața, cu toate dificultățile ei, cu boala, cu maladia și cu toate celelalte manifestări ale suferinței, toate fac parte din procesul nostru de moarte. Totul ne pregătește pentru acel moment. Suntem precum Sfântul Simeon când Îl ține pe Hristos în brațe și spune că acum poate să moară pentru că ochii săi au văzut mântuirea, L-au văzut pe Dumnezeu. Cu toții avem nevoie de ajutor pentru acea întâlnire cu Realitatea Ultimă, la momentul morții noastre. Vindecător este acela care ne poate pregăti în această privință.
Deci părintele Roman era un vindecător, nu-i așa?
Dr. Dan: O, da. Un vindecător magnific!
Dar lucrul pe care am ajuns să-l înțeleg treptat – și sper că nu o să sune prea șocant – este că moartea noastră este foarte importantă pentru noi, pentru că este momentul în care ajungem să fim vindecați. Pe tot parcursul vieții noastre suntem făpturi rănite, iar moartea este momentul vindecării. Ne străduim să avem o moarte bună. De aceea este atât de groaznic și de odios modul în care așa-numita mișcare „Dreptul la moarte” promovează eutanasia. Este diabolic, pentru că îi privează pe oameni de unul dintre cele mai importante daruri pe care le au ca făpturi căzute.
Acesta este lucrul pe care eu și Jane am încercat să-l împlinim, din perspectiva noastră diferită – a ei de psihiatru și a mea de chirurg, inițial, și apoi de medic în îngrijire paliativă: să găsim o exprimare ortodoxă a practicii noastre de vindecători. Vrem să vorbim oamenilor despre ceea ce ei nu apreciază cu adevărat, despre rolul suferinței pe care o văd în jurul și în interiorul lor. Să le spunem că ei pot găsi adevăratul sens al vieții tocmai printr-o îmbrățișare smerită a suferinței și a condiției lor de muritori.
Din perspectiva dumneavoastră, cum am putea trăi o viață mai bună?
Dr. Dan: Fiecare zi pe care o trăim este un dar. Ce vom face noi cu acest dar? Am văzut, de multe ori dramatic, ce mare capacitate de a ne învăța are condiția noastră de muritori: când oamenii știu că au o boală terminală, adeseori ei se fac înțelepți și înțeleg că trebuie să profite din plin de ziua care le-a fost dată. Că trebuie să trăiască mulțumindu-I lui Dumnezeu, conștienți de prezența Lui – precum părintele Roman –, înmagazinând totul, fiecare floare, fiecare albină care zumzăie, nescăpându-le nimic din atenție, dar oferind totul înapoi lui Dumnezeu. Să ne oferim viața noastră lui Dumnezeu!
Acest mod de a trăi este exact opusul modului în care este structurată lumea noastră, orientată spre cariere, spre a o lua înaintea altuia, spre agonisirea de bogății materiale, trăind de parcă moartea nu va veni niciodată. Vom fi lipsiți de toate acestea în momentul morții, dacă nu chiar mai devreme. Dacă ne dăm seama de acest proces de lipsire și vom căuta soluții practice, vom avea ocazia să ne schimbăm și să devenim persoane adevărate. Cred că o persoană adevărată trăiește în stare de rugăciune și de prezență a lui Dumnezeu. Și, drept urmare, nu este obsedată de sine, ci este liberă cu adevărat.