Icoanele au fost considerate dintotdeauna ferestre către cer. Prin ele omul privește spre patria sa cerească, Împărăția lui Dumnezeu, viața pe care nădăjduiește să o moștenească în dar de la Părintele ceresc, prin mijlocirea sfinților și mai ales cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
În tezaurul Mănăstirii Putna se păstrează un grup de opt icoane care îi înfățișează pe Sfinții Apostoli Petru, Pavel, Ioan, Matei, Marcu, Andrei, Simon și Filip. Se crede că aceste icoane au aparținut unei frize dintr-un vechi iconostas, din care mai făceau parte și icoanele sfinților Luca, Iacov, Vartolomeu și Toma, iar la mijloc, icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului și cea a Sfântului Ioan Botezătorul.
Specialiștii cred că ele au fost pictate de zugravi ruși în secolul al XV-lea. Este foarte probabil ca ei să fi fost chemați în Moldova, unde au pictat respectând tradiția locului, pe alocuri diferită de cea din Rusia. De pildă, în Rusia, registrele cu apostoli sunt aproape neîntâlnite în iconostase. În spațiul balcanic însă, unde tradiția bizantină a fost mai bine păstrată, prezența registrelor cu apostoli în iconostase este frecventă.
Icoanele de la Putna prezintă mici abateri de la canonul bizantin: din cele trei reprezentări păstrate ale Evangheliștilor, numai Sfântul Ioan ține în mâini Sfânta Evanghelie, pe când Sfinții Matei și Marcu țin filactere.
Cele opt icoane de la Putna „păstrează – într-o anumită măsură – monumentalitatea și forța chipurilor provenite încă din arta de la răscrucea secolelor XIV–XV, și lipsesc elementele de stilizare caracteristice multor opere de artă moscovită de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Icoanele cu Apostoli de la Putna posedă o îmbinare unică de calități, care nu au analogii în operele de pictură moscovită de la sfârșitul secolului al XV-lea. Acestea sunt, pe de o parte, extraordinara încărcătură interioară, extraordinara intensitate a vieții lăuntrice, sinceritatea aproape rustică, forța sentimentului de tristețe, iar pe de altă parte, spiritul rafinat poetic. Cel mai prudent ar fi să propunem o datare a acestor opere cu o marjă cronologică destul de largă: ultima treime a secolului al XV-lea” (Enghelina Smirnova).
Icoana Sfântului Evanghelist Ioan se remarcă prin concentrarea chipului și a gesticii personajului. Privirea acestuia este deosebit de blândă; de aceea Biserica l-a numit Apostolul iubirii.
Sfântul Ioan a fost ucenicul cel iubit al lui Iisus, datorită nerăutății sufletului său și pentru curăția fecioriei. La Cina cea de Taină, el s-a sprijinit pe pieptul lui Iisus, iar în timpul Sfintelor Patimi a fost singurul dintre Apostoli care l-a urmat pe Domnul până la Cruce. Răstignit fiind, Iisus i-a încredințat-o pe Maica Sa, zicându-i „Iată Maica Ta!”, iar acesteia i-a spus: „Iată fiul tău!” Sfântului Evanghelist Ioan i-au fost descoperite de Dumnezeu, în insula Patmos, tainele zilelor de pe urmă, pe care ulterior le-a scris, una câte una, în cartea Apocalipsei.
Cuvintele Sfântului Ioan au fost totdeauna izvor de mângâiere pentru Biserică. Din acestea oamenii au adunat înțelepciune și nădejde pe drumul greu al vieții: „Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiți. Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume! Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 2, 1; 2, 15–16; 4, 7–8)