Când aveam 21 de ani, am născut o fetiță sănătoasă și cuminte; era un îngeraș. La 7 luni după ce am născut-o am realizat că sunt din nou însărcinată. Atunci parcă totul s-a prăbușit în jurul meu: ce voi face?
Locuiam la socri și lucram pe unde apucam. Banii nu ne ajungeau de la o lună la alta. Sfătuindu-mă cu soacra mea am hotărât să fac avort. Sora mea, când a auzit, a luat foc și mă suna de câteva ori pe zi. Ea insista să nu-mi omor copilul, eu îi ziceam că habar nu are ce spune.
Nu voi uita niciodată acel salon imens, plin cu femei însărcinate care voiau să devină neînsărcinate, care considerau că nu mai aveau nevoie de copiii lor și care îi omorau mai rău ca pe niște animale. Aveam un sentiment ciudat, parcă știam că nu fac bine, dar iar îmi revenea în minte gândul că ce o să fac cu încă un copil, și așa de-abia cresc unul.
Am rămas ultima… se făcuse deja seară. Am plecat de la spital dărâmată și plină de regret. Gândul că „nu am avut altă soluție” nu-mi dădea pace.
Timpul a trecut, familia s-a destrămat. Fiica mea m-a întrebat de multe ori de ce nu are și ea o soră sau un frate de vârstă apropiată – de fapt nu are deloc –, iar eu pun capul în pământ și rămân mută, abia stăpânindu-mi lacrimile. Odată cu trecerea anilor s-au accentuat și durerea și remușcarea din suflet. Greutățile vieții m-au făcut să mă apropii de Biserică, de Dumnezeu, să înțeleg că tot ceea ce ni se întâmplă își are răspunsul în propria noastră viață.
Dacă astăzi sunt singură, cu un copil care nu mă ascultă, neștiind încotro să mă îndrept, este din cauza faptului că atunci când Domnul mi-a dăruit al doilea copil eu l-am aruncat la coș. Mintea mi-a fost întunecată, iar acum mă lupt să ies la lumină, rugându-mă să capăt iertare. Toate le poți îndrepta prin rugăciune și răbdare, dar un avort făcut nu-l poți „repara”. Avortul nu este o soluție, este doar unealta prin care diavolul ne îngenunchează, ne face sclavi ai lui, ne îndepărtează de Dumnezeu.