Aceasta este mărturia mea: că orice om, oricât de rău ar fi, dacă el caută sincer adevărul, Dumnezeu i-l descoperă.
De mic aveam întrebări la care nu găseam răspuns: de ce lucrurile se întâmplă într-un anumit fel, ce-i cu ghinionul sau norocul, cum să elimin suferința, de ce nu pot fi mereu sigur pe mine. Vedeam că răul există independent de știință, făceam lucruri rele, conștiința îmi atrăgea atenția, dar în mintea mea erau prea multe contradicții.
Bunica mă învățase de mic să spun seara o rugăciune – Îngerașul, Tatăl nostru. Prin liceu, însă, am renunțat. Aveam o icoană pe care o țineam pe jos, între pat și perete, nu la vedere. Pereții erau acoperiți cu postere de tot felul, iar o icoană între ele îmi părea rușinos.
La 17 ani, cu un pic de teribilism adolescentin, încercam să-mi găsesc o realizare personală. Citeam literatură paranormală. Pe atunci nu exista internet, iar cărți ortodoxe nu găseai oriunde. Consumam jocuri electronice, muzică rap, disco. Când acestea nu mi-au mai produs plăcere, am trecut la rock și heavy metal. Tare mă mai mândream. Cine asculta asta era cool.
La un moment dat, mi-a atras atenția o carte despre yoga „tradițională”, practicată de „mari înțelepți din timpuri străvechi”. Acolo am început să găsesc răspunsuri la multe din întrebările despre lume. Manualul acesta îmi dădea soluția la toate problemele, mă făcea „superman”, îmi promitea că voi putea realiza orice. Relația cu colegii, față de care mă simțeam inferior, frica de a nu mă face de râs erau rezolvate. Urma să mă uit la ei de sus și să-i domin.
Am găsit scris că te poți transforma într-un super-om și am zis că nu mai am nevoie de Dumnezeu. Până atunci aveam oarecum nevoie de El ca să mă scape de diverse pericole sau să mă vindece, dar acum puteam să o fac singur. Nu trebuia să mă mai „umilesc” în fața Lui.
În carte se mai spunea că nu există cale de întoarcere dacă încep. M-am gândit și am zis: „Ok, nu mă mai întorc la ce a fost.” Prieteni adevărați, care să nu râdă de mine vreodată, nu aveam. Eram extrem de zgârcit și egoist, fără să-mi pun problema dacă asta e rău.
Ce făceam? Mai întâi, exerciții de relaxare. Stăteam întins și-mi relaxam mușchii, încercam să nu mă gândesc la nimic, să fie vid. Urmau exerciții de respirație. Trebuia să-mi urmăresc respirația, să o controlez și să absorb cât mai multă energie din cosmos, care în yoga se cheamă prana.
Începusem să întâlnesc și alți adolescenți interesați de yoga și să intru în cercul lor. Era unul din alt oraș care se dedubla, ieșea din corp și venea la tine prin casă, iar a doua zi îți spunea ce ai făcut. Am încercat și eu să mă dedublez, însă fără succes.
Eram dedicat trup și suflet acestei practici și credințe. Pe atunci nu știam că sfinții ortodocși au făcut lucruri mult mai mari decât făceau acești yoghini. Aveam să înțeleg mai târziu că minunile sfinților se făceau în momente de viață și de moarte, pe când yoghinii trăiau în împărăția morții, renunțând demult la viață.
În yoga se promova o filosofie a nimicului, a spațiilor goale, a contopirii în Univers – niște găluște pe care le înghițeam nemestecate, fără să înțeleg prea mult ce înseamnă.
Prin meditații încercam să activez anumite energii ca să levitez sau să mă dedublez; erau multe superputeri de care puteai dispune. Începusem să captez energiile, dar nu știam încă să le păstrez. Ajunsesem, totuși, să-mi controlez circulația sângelui, să o încetinesc printr-o mână, care amorțea, apoi o porneam la loc. Mă străduiam, cu energiile captate, să-mi fac sângele să circule mai bine.
Treptat, au apărut problemele. Am ajuns să-mi dereglez respirația, fiindcă o luasem în mâinile mele și trebuia tot timpul să mă gândesc să respir. Nu mai era o acțiune automată a trupului. Într-o noapte, m-am trezit bolborosindu-mi ceva în piept. M-am speriat un pic. Ce se întâmpla? În somn mi se regla ce stricam eu ziua cu respirația mea „evoluată”; corpul încerca să-și revină la normalitate în timp ce dormeam.
Apoi mi s-a dereglat tot corpul și nu mă mai puteam odihni. Încercam să captez energii, dar nu vedeam rezultatele promise, ci dimpotrivă, mă simțeam tot mai rău. Ca o ironie, nu mai aveam energie să merg, să mă ridic din pat și oboseam foarte repede. Încercam să mănânc, dar după masă mă simțeam și mai obosit: corpul consuma energie ca să digere.
Ajunsesem o epavă la 17 ani și abia mă târam prin casă. Părinții erau disperați, insistând să fac măcar o pauză. Dar, în mintea mea, logica din yoga nu avea nicio breșă prin care să poată fi răsturnată și mi se părea evidentă evoluția mea de la rock la yoga. Aveam o credință totală în ceva cu o logică de nezdruncinat, dar care, pusă în practică, mă distrugea și nu înțelegeam de ce. Încercam să mă concentrez mai mult, dar eram tot mai epuizat.
Eram rece la toate rugămințile părinților. Învățasem să tac, pentru că prin vorbire te descarci de energie. Ajunsesem fără sentimente, căci filosofia yoga te dezbracă de orice sentiment, prezentându-se ca un medicament universal care te scapă de suferință prin evadarea și detașarea de această lume.
Atunci am văzut o schimbare la ai mei. Deveniseră mai blânzi, se vedeau neputincioși și cred că au început să se roage la Dumnezeu. Mă deranja și mă durea iubirea lor și am realizat că acesta e un lucru ciudat. Când intrau în cameră, simțeam că iubirea lor mă biciuiește. Odată, stând în pat, a venit tata cu dragoste și mi-a pus mâna pe un picior. Am simțit cum piciorul respectiv a început să prindă putere și sângele să circule mai tare. Acum înțeleg că iubirea îi biciuiește pe cei răi, pe cei care nu iubesc, dar tot iubirea vindecă chiar și trupul.
Aceste lucruri mi-au dat de gândit și am început să mă întreb dacă nu cumva eram pe o cale greșită. Am început să spun Tatăl nostru. În acel moment, am simțit cum sângele începe să vuiască prin mine și am înțeles imediat că eram într-o mare eroare. Rugăciunea îmi dădea putere fizică, o simțeam în corp. Ajunsesem atât de epuizat încât simțeam orice strop de energie pe care îl câștigam sau îl pierdeam.
Mă dezechilibra mai ales orice gând rău sau de judecată împotriva cuiva, sau dacă ascultam muzică disco, techno, rap, rock, sau dacă vorbeam fără rost. Singură rugăciunea îmi dădea energie. Apoi mi-am impus să iubesc forțat, înțelegând că aici este o altă soluție de a mă ridica.
Am observat că mi-e mult mai bine dacă am mintea ocupată cu matematica sau fizica. Mai târziu am înțeles că Dumnezeu ne ridică de fiecare dată și ne vindecă doar dacă nu greșim cu mintea și dacă trăim poruncile Lui, având conștiința curată.
Încet, m-am înzdrăvenit și am revenit la normal, deși mai aveam unele vise și stări ciudate. A fost foarte greu să nu mai cred teoriile false din mintea mea. Singura soluție era să-mi ocup mintea cu altceva decât propria-mi persoană, acest „eu suprem” venerat în yoga.
Totuși, până la Adevăr urma să fie o cale mai lungă. Am ajuns să mă spovedesc la un duhovnic abia după 4–5 ani.
În facultate, un prieten m-a atras să merg duminica la biserică. Am început să citesc cărți ortodoxe, dar nu mă regăseam în totalitate în ele. De exemplu, nu înțelegeam smerenia și importanța ei; nu-mi pusesem problema mândriei. Dar am înțeles necesitatea duhovnicului și, auzind de părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol, am plecat să mă spovedesc. Îmi dădeam seama că altfel eram departe de a fi vindecat.
Aceasta a fost chemarea și rugăciunea părintelui Arsenie, fiindcă mama fusese în aceeași vară la el și îi povestise despre mine. Mama i-a arătat o iconiță din piele de pus la gât, pe care o luase pentru mine, dar părintele i-a zis că n-o voi primi și s-a rugat pentru mine. În acest timp, eu, fiind acasă, am început să am gânduri de ură și de judecată despre părintele Arsenie, despre care auzisem și eu. Când părinții au ajuns acasă, mi-au spus că au fost la părintele Arsenie și mi-au adus o iconiță, dar eu am refuzat-o brutal. Atunci, uimită, mama mi-a spus că așa i-a și zis părintele, că nu o voi primi. În acel moment am luat iconița, gândindu-mă că poate este o problemă cu mine.
M-am spovedit la părintele Arsenie Papacioc. Atunci când m-a văzut a fost foarte bucuros că scăpasem de yoga. Pentru el era foarte clar că nu aveam unde să ajung cu yoga și mi-a amintit că Hristos a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). I-am povestit că am ajuns singur la concluzia că rugăciunea vindecă și că trebuie să iubim, să nu avem gânduri de ură, adică exact ceea ce recomandă învățătura ortodoxă. Părintele mi-a răspuns că s-a convins pe deplin în toată viața lui – avea aproape 90 de ani –, și mai ales în anii de preoție, că „tot ce a zis Hristos e adevărat”. I-am spus că m-am convins că Dumnezeu face să bată inima. Mi-a răspuns că așa este și că se convinsese de asta în temniță, când a fost băgat la răcitor, special ca să fie exterminat.
După spovedanie au dispărut toate reminiscențele, simțirile și trăirile legate de yoga.
Nu știam că unele lucruri pe care le făcusem erau păcate. Părintele m-a întrebat la spovedanie de unele păcate chiar de două ori, dar eu nu am înțeles pe moment, însă el străvedea cu duhul. Am realizat mai târziu acele păcate, când am citit un îndreptar de spovedanie, și am fugit iarăși să mă spovedesc.
Am stat și m-am gândit ce m-a salvat. Cu siguranță, iubirea lui Dumnezeu, dar și iubirea părinților mei și a părintelui Arsenie, a căror rugăciune a străpuns cerurile. La momentul respectiv, am tras concluzia că m-a salvat faptul că am căutat adevărul și am schimbat macazul atunci când am văzut că merg pe o cale greșită, dar acum văd că asta ține tot de darul lui Dumnezeu, Care mi-a deschis ochii ca să mă smeresc.
M-am regăsit în cuvintele părintelui Arsenie: „Bunul Dumnezeu ne-a creat singur numai pentru El. Ne-a creat dintr-o fără margini iubire.”
Pentru experiența mea se potrivesc cuvintele psalmistului: „De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat.” (Psalmi 118, 92, 94)