Înaltpreasfințitul Iosif a fost hirotonit în 1997 Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Europei Occidentale, având sub jurisdicție parohiile și comunitățile românești din Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Anglia și Irlanda. În 1998, Arhiepiscopia cuprindea 30 de parohii; în prezent, sunt organizate peste 130 de parohii și comunități. În 2001, Arhiepiscopia a devenit Mitropolia Europei Occidentale și Meridionale.
Ca Mitropolit, este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și membru al Adunării Episcopilor Ortodocși din Franța. Din anul 2002, este numit de către Sfântul Sinod Director al Reprezentanței Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituțiile Europene de la Bruxelles.
Activitatea Înaltpreasfinției Voastre îi are adeseori în prim-plan pe tineri. Ce este frumos la tinerii de astăzi? Ce vă place, ce vă înduioșează la ei?
Cu nuanțele de rigoare, aș spune că totul este frumos la tineri, dar mai ales deschiderea inimii în căutarea iubirii pe care numai Hristos o poate descoperi. Tânărul bâjbâie mult în căutarea iubirii autentice, care este dublată de jertfa de sine, de renunțarea la sine, un ideal pe care numai la Hristos tânărul îl găsește în mod desăvârșit. Și atunci se lasă cu totul în Mâna Lui cea mântuitoare. Ce poate fi mai frumos și mai înduioșător decât un tânăr care a găsit sensul vieții în iubirea lui Hristos? A găsit totul! Însă mai apoi urmează lupta pentru a păstra și a crește în această iubire. Îmi amintesc cu mult drag primii ani ai episcopatului, în care întemeiam multe parohii noi, iar cei care erau în frunte și care alcătuiau în mare majoritate aceste comunități erau tinerii. La Paris am avut unele remarci din partea celor mai vârstnici, care vedeau că noile comunități sunt pline de tineri care caută prin tot ce trăiesc să placă lui Hristos și să Îl urmeze. Erau mirați și întrebau: de unde au această căutare și trăire, ei care vin dintr-o țară cu un regim atât de strict ca cel comunist ateu? Asistam, de fapt, la o formă de evanghelizare prin trăire, fără cuvânt aproape. Tinerii entuziaști, cu rugăciunea pe buze și în inimă, întorceau la Hristos pe mulți dintre cei care, liberi fiind, nu au știut să Îl caute și să Îl găsească. Mare este puterea Duhului Sfânt care lucrează și frământă inimile noastre, încă din tinerețe! Iar dacă răspundem lucrării Lui, multe sunt roadele ei.
Ce vă întristează la tinerii de astăzi?
Aș putea spune că mă întristează la tinerii de astăzi în primul rând părinții lor. Plecând de la parabola fiului risipitor, un părinte ne sugerează că putem foarte bine vorbi astăzi despre părinți risipitori, cei care, din slăbiciune și neștiință, fără îndoială, dezertează de la obligațiile lor părintești. La fel se întâmplă și cu noi, slujitorii Bisericii, părinții duhovnicești. Abia după ce vedem propriile noastre neajunsuri și dezertări de la a transmite cele ale credinței copiilor noștri trupești sau duhovnicești, prin propria noastră trăire, putem să ne uităm la cele care ne întristează la tinerii de astăzi. Ceea ce ne întristează la ei vine, de fapt, de la noi, dintr-ale noastre, din generație în generație. „Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții” spune Sfânta Scriptură (cf. Iezechiel 18, 2).
Dar, totuși, nu poate să nu ne întristeze un fel de abdicare de la lupta pentru suflet în viața majorității tinerilor. Mulți așteaptă o evidență din partea lui Dumnezeu în manifestarea Lui în viața lor, dar în același timp ei nu se manifestă nicicum înaintea lui Dumnezeu. Și atunci nu pot vedea nimic din ceea ce este legat de Dumnezeu, de dragostea Lui atât de discretă, ascunsă în umbra Crucii lui Hristos. Este un fel al multor tineri, în general, de a căuta dragostea, fără Dragostea cea veșnică.
Care este drumul spre libertatea mult râvnită de om?
Drumul spre libertate este dragostea, nu poate fi altul. Dar cum ajungem la ea? Dacă dragostea este Cineva, cum să ne apropiem să Îl cunoaștem? „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Matei 3, 16). Dumnezeu Se identifică El Însuși cu dragostea pe care o are față de noi, pentru a ne face liberi față de moarte. Ne deschide Cerul iubirii Lui, pentru a ne întâlni cu El în iubire, dar cu care trebuie să ne identificăm și noi, adică să fie viața noastră întreagă acolo, precum viața Lui a pus-o pentru noi. Atunci abia putem descifra și înțelege libertatea.
Cum se ajunge la inima unui tânăr?
Slujirea episcopului în Biserică este îndreptată înspre toți cei care o alcătuiesc: copii, tineri, adulți de toate vârstele. Tinerii, o știm și din propria noastră experiență, sunt cei mai fervenți căutători ai lui Hristos. Contextul în care noi trăim în Europa, în comunitatea ortodoxă română și printre credincioșii convertiți, este unul deosebit de dificil pentru misiunea printre tineri. A ajunge la inima tânărului cu Evanghelia lui Hristos nu este ușor. Întâi de toate depinde la inima cărui tânăr, din care familie și context provine. În general, la inima tânărului care este deja în Biserică și în căutarea lui Hristos, prin familie sau prin convertirea liberă, se ajunge ușor, pentru că este curată, fără ascunzișuri, în căutarea Adevărului. Atunci setea duhovnicească fiind mare, harul Duhului Sfânt se face simțit și lucrează în viața tânărului, chiar dacă acesta nu are încă destul discernământ. După toate experiențele pe care le avem în comunitățile noastre, sunt foarte multe nuanțe de care trebuie să ținem seama când este vorba despre tineri și drumul către inima lor.
Prima treaptă ar fi trăirea, după cuvântul unui stareț: „o viață curată spune mai mult decât orice cuvânt”. Viața curată nu o avem noi, ci este dinamica lucrării permanente în noi a lui Hristos, Care ne luminează viața. El locuiește în noi de la botez și, mai apoi, rugăciunea, spovedania, Sfânta Împărtășanie, faptele bune, toate Îl fac să fie în noi din ce în ce mai mult, până El devine Stăpânul vieții noastre. Părinții care au copii și sunt stăpâniți sau locuiți de această credință transmit prin propria viață Viața, adică pe Hristos; prin tot ceea ce fac, până la gesturile cele mai simple. Atunci este mai ușor și pentru preot să ajungă la tânărul care are deja pământul inimii pregătit pentru sămânța cuvântului sau a faptei. Pentru a avea părinți creștini, trebuie să ne ocupăm de sufletele tinerilor și ale copiilor și, pentru a avea copii și tineri care să-L caute și să-L urmeze pe Hristos, avem nevoie de părinți creștini. Se mai întâmplă în unele cazuri, care nu sunt puține, ca părinții să fie născuți în Hristos de către copiii lor. Deci ne dăm seama că ajungem la inima tânărului prin cea a părinților, oarecum.
A doua treaptă prin care ajungem la inima tânărului, aș spune eu, este smerenia. De ce spun smerenia? Pentru că nu noi lucrăm în inima tânărului, ci Hristos. Să nu ne treacă nici măcar o singură dată prin minte gândul că noi suntem cei care schimbăm pe tânăr cu cuvântul nostru, că noi ajungem la inima lui cu cuvântul, oricât de iscusit ar fi el, ci Hristos lucrează, El face să crească în noi toată roada cea bună. Dar nu o lucrează Hristos, în smerenia Lui dumnezeiască, fără noi. Ne dorește acolo, trudind de mână cu dragostea Lui, care crește în noi și în același timp în a celui spre care mergem. Se lasă, smerit, în puterea – sau mai bine zis în lipsa de putere – a cuvântului nostru, spre a ajunge la inima celui tânăr. Ne vrea acolo, împreună-lucrători cu El, pentru că prin taina aceasta a Cuvântului Său comunicat prin viu grai și prin viața noastră, creștem cu toții împreună în har și în dragoste, până la măsura „omului desăvârșit” la care El ne cheamă, să fim „desăvârșiți, precum Tatăl” nostru Cel din ceruri este desăvârșit. Însă cuvântul pe care îl spunem ne întărește și pe noi, nu numai pe tânărul căruia i-l spunem, pentru că are putere mare cuvântul Evangheliei, care lucrează în două sensuri, și spre celălalt, și spre mine.
A treia treaptă ar fi pocăința. Nu putem comunica sau împărtăși viața și darurile lui Hristos dăruite nouă, decât în stare de pocăință. Domnul Hristos S-a pocăit El Însuși pentru păcatele noastre, murind pe Cruce pentru noi. Adică vine El Însuși înspre Tatăl, mijlocind pentru păcatul nostru, pe care îl ia asupra Lui. Asta înseamnă să ne apropiem de tineri având gândul și trăirea noastră cât mai aproape de Hristos, Cel care se pocăiește pentru noi, nu ne judecă. În felul acesta și cu gândul acesta, cu credința aceasta, să ne apropiem de tineri, fără a-i judeca.
Dar am observat că mai este nevoie și de o altă stare sufletească pentru apropierea de sufletul tânărului, și anume entuziasmul și optimismul, dublate de bucuria de a fi ai lui Hristos. Nu le putem avea pe toate deodată, ajunge uneori să fim printre tineri, iar ei vor ști să ajungă ei înșiși la inima preotului dacă vor găsi în ea smerenie, pocăință, entuziasm, optimism, bucurie și peste toate dorința de a trăi și împărtăși tuturor dragostea lui Hristos răstignită, care nu judecă, dar care provoacă la un maximalism al trăirii în Hristos: „Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 21). Când Domnul Hristos îi cere tânărului să vândă tot, îi cere mai ales să se golească de toate cele știute până atunci, să renunțe la toate prejudecățile și să îndrăznească să Îl cunoască așa cum i se descoperă El, iar pentru aceasta este mare nevoie de libertate față de tot ce încorsetează inima în cele ale lumii, făcându-l pe om sclav.
Unicitatea fiecăruia dintre noi, oamenii, ne face să Îl trăim pe Hristos altfel cu fiecare, fapt care se transformă pentru noi într-o bogăție sufletească de nedescris. Mi-am dat seama repede că atunci când mergem în numele lui Hristos spre inima tânărului, acea persoană ne face să Îl întâlnim noi înșine pe Hristos altfel, prin inima, prin trăirea și căutarea celui spre care mergem. Deci, până la urmă, a-l căuta pe cel tânăr și a-i vorbi despre Hristos înseamnă și a-L cunoaște pe Hristos prin cel tânăr și prin lucrarea Lui în inima lui, înseamnă îmbogățire, înseamnă o altă întâlnire cu Hristos, o altă lumină a lui Hristos printr-o altă vedere. Pe mine m-a întărit în credință întotdeauna întâlnirea dintre Hristos și tânăr în inima lui.
Cum simțiți că sunt vremurile noastre pentru suflet? Care sunt provocările pentru creștinul de azi și care sunt soluțiile?
Dintre cele mai grele care au existat vreodată și dintre cele mai bogate în posibilități care au existat vreodată! Patericul ne prezintă gânduri exprimate de părinții pustiei în ce privește vremurile din urmă – nu că ar fi acum sfârșitul lumii, ci pentru că este timpul prezent și poate fi și cel din urmă; în orice caz, pentru noi sfârșitul este atunci când ni se încheie viața aici – în care spun că binele va fi numit rău și răul bine, atât de mult se va perverti mintea omului. Omul este supus încercării credinței și discernământului încă din fragedă copilărie. Asta mă determină să spun că vremurile sunt și bune, dar sunt și rele. Depinde de fiecare să știe să profite de ele. Rolul părinților trupești și al celor duhovnicești în acest moment este primordial, pentru că este nevoie de discernământ. Ei pot ajuta copilul să își formeze oarecum capacitatea de discernământ. Dar izbirea și trecerea prin provocările lumii de azi nu pot fi evitate de niciunul dintre creștini.
Provocarea, doar pentru o parte dintre creștini, este libertatea de care se bucură o parte a lumii de azi (spun o parte pentru că foarte mulți nu au această libertate care este condiționată de foarte mulți factori externi: accesul la muncă, la mâncare, la mijloacele moderne de comunicare, de deplasare, de educație, de grijă pentru sănătate, care dau o marjă mai mare de libertate în sensul cunoașterii lumii și a ceea ce se întâmplă sau se gândește în ea), la care se adaugă bunăstarea și cunoașterea ca știință, precum și mijloacele de comunicare, care împreună dau iluzia puterii omului asupra creației și a tot ce mișcă, ceea ce poate alimenta un sentiment de autonomie totală a omului față de Creator.
Soluția poate consta în a folosi cu discernământ tot ce ne prezintă lumea de azi ca „oportunitate”. Mijloacele extraordinare de comunicare ne dau posibilitatea să ne cunoaștem mai bine unii pe alții, să împărtășim trăirile și nevoile noastre sufletești. Dar, în același timp, se pot întoarce împotriva noastră, transformându-ne în sclavi sau în dependenți de ele, cu toate nuanțele pe care nu le mai descriu acum. Aflăm repede, tineri sau vârstnici, că fiecare oportunitate își are și opusul ei, oarecum ispita ei. Doar înarmați cu smerenia de a cere în permanență sfătuirea de la cei deja încercați putem ajunge la discernământ, care ne aduce libertate.
Care sunt cei mai mari dușmani pentru unitatea Ortodoxiei? De ce este importantă unitatea în Ortodoxie azi și ce să facem pentru păstrarea ei?
Ortodocșii înșiși, adică noi suntem cei dintâi dușmani ai propriei noastre credințe, prin faptul ca nu o cunoaștem și nu o trăim, dar avem impresia că o posedăm, că ne aparține nouă și noi dispunem cum vrem de ea. Putem identifica și în afară mulți dușmani, dar nu ne este de mare folos, deoarece avem tendința de a rămâne focalizați pe ei, fără să vedem care este neajunsul nostru. Mântuitorul a spus ucenicilor Săi: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 53). Hristos nu a biruit lumea și pe toți dușmanii Lui printr-un război nemilos, ci prin iubire, și aceasta răstignită pe Cruce, lăsându-Se pe Sine în mâinile nedrepților. Nu a dat vina pe noi, ci S-a rugat Părintelui ceresc: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Când vorbim de unitatea Ortodoxiei, vorbim de unitatea Bisericii lui Hristos, care nu poate fi decât una. În Apus, creștinii ortodocși de toate limbile trăim mai des unitatea și diversitatea noastră de limbă, tradiții și altele. Suntem oarecum mai conștienți de unitatea Bisericii fiindcă ne confruntăm zi de zi cu alți creștini ortodocși: greci, arabi, ruși, georgieni, sârbi, bulgari, francezi, britanici, olandezi, belgieni, elvețieni, irlandezi, italieni, spanioli, portughezi, germani, ucraineni, polonezi etc. Suntem și trăim împreună unitatea Bisericii episcopi greci, arabi, ruși, sârbi, bulgari, georgieni, ucraineni, francezi, englezi, belgieni în țările în care avem cu toții comunități. Ne minunăm de unitatea Bisericii, de lucrarea lui Dumnezeu în neamurile atât de diferite și în același timp atât de una în credință. Credința cea una este temelia unității în Hristos. Dar în același timp vedem și mai de aproape și simțim altfel, mai acut, dezbinarea sau lipsa de unitate a creștinilor, fărâmițați în multe culte, printre care trăim. Și dorim și căutăm să îi facem să înțeleagă credința ortodoxă. Este o șansă imensă de misiune pentru creștinii ortodocși, în sensul trăirii credinței ortodoxe printre neortodocși. Este mare nevoie de dialog, pentru a putea afirma în fața tuturor adevărurile de credință. Nu le putem ține doar pentru noi. Unitatea Bisericii Ortodoxe în credința apostolică este mărturie în fața lumii, nu putem să ne depărtăm de ea sau să o minimalizăm. Dezbinarea nu trebuie acceptată sub nicio formă. Dialogul continuu, bazat pe adevărul de credință, cunoaștere, smerenie și dragoste frățească, lipsit de orice violență în numele credinței, a făcut în timp ca mulți creștini să nu se rupă de unitatea Bisericii, sau să se rupă atunci când nu s-a ținut cont de acest dialog.
Ce rol are Biserica pentru românii din diaspora?
Biserica are mai multe roluri, dar cel dintâi ar fi cel duhovnicesc, de întâlnire cu Hristos. Sfânta și dumnezeiasca Liturghie este inima trăirii creștine. Timpul parcă a devenit acum mai scurt decât în trecut, de aceea încercăm să îi apropiem pe credincioși înainte de toate de trăirea Sfintei Liturghii ca întâlnire cu Hristos, acum și aici, ca un fel de recapitulare a întâlnirii cu El din veșnicie. La această întâlnire să încercăm să avem sufletul cât mai curat, cât mai primenit, de aceea preoții petrec mult timp în spovedanii. Întâlnirea cu Hristos ne face mai conștienți și de unitatea care este între noi ca popor de aceeași limbă și credință, dar și de unitatea care este între noi și cei de alte neamuri, dar care au aceeași credință. În străinătate, Biserica ne face să ne simțim acasă. De multe ori nu este acel acasă pământesc, ci cel ceresc, care contează în primul rând. Scopul nostru este să îi facem și pe copiii botezați în Biserică să se simtă acasă în ea, ceea ce înseamnă o altă luptă și un alt rol.
De ce este nevoie pentru succesul unei misiuni ortodoxe?
Am spus multe puțin mai sus, nu voi reveni. Dar întâi de toate de credința și de trăirea ei de către cei care spun că o au. Nu putem aprinde dacă nu suntem aprinși, nu putem transmite credința, dacă nu suntem locuiți de credință. Apostolatul nu este o opțiune, este o chemare pentru fiecare creștin în parte, pornind de la darurile puse de Dumnezeu în el și de la locul pe care îl are în această lume, oriunde s-ar afla. Nu putem fi apostoli ai lui Hristos fără să ne cunoaștem Prietenul, Fratele, Cel în numele Căruia vorbim lumii sau despre Care mărturisim celor de lângă noi. Adică să Îl cunoaștem pe Hristos și să iubim omul, oricine am fi, de la cel care face cuiul și cărămida și tot ceea ce alcătuiește o biserică de zid și până la cel care este în slujirea ei de zi cu zi.
Ce rol are monahismul în societatea actuală?
Esențial, aș spune. Cartea Faptele Apostolilor ne descrie felul în care trăiau creștinii în Biserica abia născută la Ierusalim la Pogorârea Sfântului Duh. Monahii au rămas oarecum moștenitori ai acestei trăiri. Însă tot ei sunt o mărturie a felului în care creștinul devine liber de toate determinările vieții în lume, răspunzând chemării lui Hristos adresate tânărului bogat: renunță la tot și urmează Mie! Monahismul devine în această lume, o să spun printr-o formulă pe care o găsesc acum, câmpul de război lăuntric în care și omul din afară se odihnește cel mai mult și cu cel mai mare folos! Adică este singurul front de luptă care aduce liniștirea și odihna sufletului. Eu văd prezența monahismului ca fiind primordială în succesul misiunii. Prin el, raportul creștinului la viața în lume se așază pe alte criterii, de libertate și de dragoste necondiționată în același timp.
Mănăstirea poate fi, și este, locul în care așezarea lăuntrică a omului în Dumnezeu devine palpabilă, în care starea de rugăciune devine molipsitoare pentru cei care o caută. Eu cred că monahul, în tăcerea și discreția din luptele lui sufletești, dublate de rugăciune și dragostea crescândă a lui Hristos în inima lui, devine stâlp al credinței pentru mulți creștini.
Societatea ar fi alta fără monahism și aceasta se poate vedea de la o țară la alta.
Dați-ne câteva exemple de modele pe care le urmați, de oameni care au contribuit la formarea Înaltpreasfinției Voastre.
Mulți părinți contemporani m-au impresionat. Într-un fel inconștient, un pelerinaj la mănăstiri ne marchează pentru totdeauna. Deși era perioada comunismului, pelerinajul la mănăstiri nu lipsea din viața noastră.
Dar am învățat multe din simplitatea preoților de la țară, care slujeau Sfânta Liturghie în fiecare zi, foarte de dimineață. Slujirea Sfintei Liturghii lasă asupra oamenilor, zi de zi, o stare de încredere și bună-voire. Clopotele anunțau dis-de-dimineață începerea Sfintei Liturghii, la care erau câteva zeci de persoane zilnic. Mulți se spovedeau foarte regulat și destul de des pentru acea vreme.
Apoi, la facultate, la Sibiu, am avut părinți profesori minunați, care au jalonat din plin orientarea viitoare în viața Bisericii. Duhovnici, părinți profesori, preoți, credincioși, familii, bolnavi, copii, tineri, părinți, prieteni, colegi, mă bucur de tot ce am putut învăța și vedea la ei, din prezența discretă și reală a lui Hristos în viața lor. Dar ce am putea fi noi, chiar credincioși, fără părinți și fără duhovnicii noștri? Mă simt atât de nevrednic pentru faptul că am cunoscut atât de mulți oameni minunați de la care am învățat multe, prin răbdarea și dragostea lor. Lungă este calea de la ureche la inima noastră!
Cine v-a impresionat în mod deosebit dintre mărturisitorii din perioada comunistă?
Toți mărturisitorii din perioada comunistă m-au impresionat, știuți și neștiuți; fără ei nu eram nici noi ceea ce suntem astăzi, oameni liberi. Toți au făcut ceea ce ar trebui să spunem înainte de toate, și anume că s-au rugat cum numai în fața morții te rogi și te pocăiești și te întorci la Hristos: esențialul vieții noastre pe pământ și în veșnicie – gândul la Dumnezeu și întoarcerea totală la El. Mulți și-au dat viața pentru alții mai tineri în pușcării, mulți au murit la canal, dar mulți au și scăpat de acolo și au fost mărturie nouă de dragoste jertfelnică, de putere în credință, de libertate față de tot ceea ce este omenesc. Nu dau nume, doar pentru a nu uita pe unii și pe alții, dar m-a impresionat felul în care unii părinți slujeau Sfânta Liturghie în pușcării, reușind să spovedească și să împărtășească în preajma unor sărbători pe mulți dintre cei care aveau doar o nădejde în suflet – pe Hristos. Această putere ieșită din comun a libertății omului credincios de a înfrunta orice primejdie pentru a ajunge la Hristos aș vrea să ne locuiască și pe noi, preoții și slujitorii de astăzi.
Aveți un dor pe care ați dori să-l împărtășiți tinerilor?
Nu pot spune nimic nou în acest sens, doar că doresc din tot sufletul ca ei să nu cadă din iubirea lui Hristos.
Aș spune tinerilor: să nu vă grăbiți când este vorba de dragostea omenească, să vă încredințați nu numai că iubiți, ci și că sunteți iubiți! Să nu vă grăbiți în nimic! Să nu doriți să fiți repede vedete, nu fiți tributari imaginii, sclavi ai imaginii pe care o avem în fața altora, când este vorba de credință și de arătarea ei! – exemplul Sfântului Petru. Să fiți discreți și consecvenți în ceea ce faceți bun, să nu vă descurajați atunci când nu sunteți lăudați făcând un lucru bun. Hristos-Dumnezeu a fost discret în mântuirea lumii; umblând pe pământ, trăind cu noi, făcând minuni, înviind morții, avea un singur gând, în blândețea Lui desăvârșită: să ne câștige inimile!