Născută în 1978, Adriana Scripcariu a absolvit secția de Istoria și Teoria Artei la Universitatea Națională de Arte din București în anul 2001 și apoi studii postuniversitare. Din 2001 este căsătorită cu sculptorul Virgil Scripcariu, iar Dumnezeu le-a dăruit șase copii. În 2005 a înființat, împreună cu soțul, Asociația „Gaspar, Baltasar & Melchior”/Școala de la Piscu, un ONG cu scopuri cultural-educative care și-a asumat misiunea de a contribui la formarea generațiilor tinere pentru cunoașterea și prețuirea patrimoniului cultural-național. Adriana scrie manuale de Patrimoniu cultural și conduce Școala Primară Agatonia din satul Piscu, lângă București.
Adriana Scripcariu ne vorbește în interviul de mai jos despre familie, bărbat, femeie, copii, credință, muncă, viață, bucurie, veșnicie, istorie, asumare. Astfel, ea răspunde la o întrebare nepusă, dar pe care și-o pune orice creștin care își ia în serios viața și credința: Cum se poate trăi astăzi cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze mie” (Matei 16, 24)? Dincolo de adevărul, firescul și frumusețea răspunsurilor se poate citi răspunsul trăit în familia Adrianei: luptându-te cu egocentrismul, iubind pe aproapele și pe Dumnezeu, lăsându te iubit de ei.
Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?
Pentru mine familia este locul și modul în care înțeleg, simt, exersez, primesc și dăruiesc dragostea. Este contextul în care m-am regăsit, m-am liniștit, m-am apropiat de Dumnezeu și am conștientizat lucrarea Sa minunată. Este cadrul în care mi-am înțeles rostul, dar și limitele și în care încerc să-mi depășesc neputințele. Familia e darul și calea pregătită pentru mine.
Ce rost are masculinitatea și ce rost are feminitatea?
Pentru că ambele sunt rodul gândirii dumnezeiești, nu pot fi decât foarte limpede rostuite. Armonia familiei se citește cel mai bine în complementaritatea dintre soț și soție și, nu fără rost, Dumnezeu ne însoțește așa. Totul e ca în această lume amestecată să reușim să înțelegem și să acceptăm firesc cele două trăsături. Eu le înțeleg mai degrabă ca profile sufletești și nu ca delimitări ferme ale unor îndatoriri în familie. Eu cred în întrajutorarea soților, în orice situație, fără nicio idee preconcepută, așa încât corabia familiei să meargă lin înainte. În lumea modernă, obiceiurile sociale nu mai impun o distincție atât de fermă între genuri ca în societatea tradițională, așa încât, uneori, trăsăturile acestea pot fi mai amestecate și trăirile care ne marchează și ne dau un anume profil sufletesc nu pot fi controlate. Eu însămi am fost o fetiță destul de băiețoasă și, privind în urmă, nu am încă o explicație. Refuzam să port fustă și mă alăturam grupurilor de băieți, cu ei legam prietenii, la vârsta la care copiii se grupează firesc pe genuri. Feminitatea, respectiv masculinitatea, se pot revela minunat în cuplu. Eu cred că soția îl poate face pe soț bărbat întru totul și soțul pe soție, întruchiparea feminității.
Ce vreți să spuneți unor adolescenți?
Munca mea de zi cu zi este îndreptată în mare parte către copii și adolescenți. Încerc să le transmit dragostea și interesul pentru istorie, dorința de a învăța din experiența înaintașilor, încerc să îi ajut să își cunoască rădăcinile, să le arăt frumusețea patrimoniului cultural, să le deschid ochii asupra acestei comori, cum și mie mi-au fost deschiși de unii profesori care au contat foarte mult în formarea mea. Adolescența mi se pare însă pe cât de frumoasă pe atât de fragilă, iar prezența unui părinte empatic dar ferm, înțelegător, deschis, care să comunice cu copilul și să fie în stare să ducă discuții serioase până la capăt mi se pare esențială. Cel mai anevoios mi se pare să reușești să păstrezi prietenia punând dinaintea copilului și lucrurile cu care nu ești de acord. Prietenia, menținerea unei stări de bine acasă, simt că este cel mai important lucru la această vârstă. Ce aș spune unui adolescent? E greu de răspuns, nu pot spune decât ce mă străduiesc să fac cu adolescentul meu.
Sunteți părinți a șase copii. Cum vă împărțiți timpul între familie, artă, Școala de la Piscu?
Noi suntem un caz, zic eu, fericit, în care mare parte din muncă se petrece acasă. Plecatul la serviciu este aproape necunoscut copiilor noștri; de altă parte, ei sunt părtași la viața noastră profesională, care adesea escaladează timp de odihnă, noapte, vacanțe. Multe dintre lucruri le facem împreună: primirea de grupuri la atelierul de olărit, școala, cercetarea satului pe bicicletă și altele. Copiii sunt foarte ancorați în munca noastră și ne sunt adesea de un real ajutor. Sunt părtași și la strădania și la împlinirea muncii noastre. Văd și truda din care iese o carte sau o sculptură, dar se bucură și la lansare sau la vernisaj, văd cartea pe raftul librăriei și sunt mândri, sau văd sculptura pe soclu în spațiu public: „Asta e făcută de tata”. Cred că multe dintre amintirile care le vor rămâne din copilărie se leagă de munca noastră, pentru că la noi granița dintre viața profesională și cea personală e foarte diluată. Familia e în mare parte universul lucrărilor lui Virgil. Cât despre mine, pofta de a povesti despre patrimoniul cultural mi-am exersat-o cu ei și multe dintre acțiunile culturale le-am inițiat cu gândul în primul rând la ei. Este o muncă de echipă și ei se adaugă firesc, fiecare cu puterile lui. Viața noastră profesională este o continuă aventură și descoperire și ei le trăiesc intens alături de noi. Sigur, există și momente în care simt că îi neglijez și în care aș lăsa totul pentru câteva zile, pe care să le am doar pentru ei. În contextul nostru, însă, acest lucru nu este posibil. Există și situații în care ar trebui și mi-aș dori să pot fi în mai multe locuri deodată ca să pot fi alături de fiecare. În acele momente rămâne rugăciunea cu care te străduiești să îi acoperi pe toți, de la distanță.
Copiii au nevoie de un timp aparte, pe care încerc să îl găsesc, fie și în gesturi mici, care pentru ei contează mult. Rămân adesea și restanțe, dar faptul că se au unii pe alții e de mare ajutor. Dragostea de care au avut parte cei mai mici dintre copii, o dragoste cumulată de la părinți și frați, este o stare minunată, pe care am descoperit-o prin ei. Mai ales la vârste mici, ingredientul esențial al unei dezvoltări armonioase este afecțiunea pe care o primește copilul. Este adevărat că sunt și momente mai dificile, mai ales pentru frații mari, când situațiile cer de la ei maturitate, răbdare, devotament, pentru că adesea împărțim bucuria celor mici, dar împărțim și nesomnul, împărțim și puterile mamei și uneori asta poate deveni frustrant pentru ei. Privesc la copii cu bucurie, dar uneori îi privesc și cu compasiune pentru că simt că duc și ei din greutățile noastre și că mărșăluiesc și ei, alături de noi, într-o horă în care, dacă ai intrat, apoi trebuie să joci. Sper însă că experiența unei vieți profesionale destul de independente, într-o familie mărișoară, le va fi de folos când vor apuca pe drumul lor.
Ați putea face un portret al fiecărui copil, ca dar al lui Dumnezeu?
Este minunat cât sunt de diferiți și cum fiecare aduce parcă în ansamblul familiei un ingredient care își găsește locul atât de bine. Asta se poate înțelege cu adevărat doar din interior. Fiecare a fost perfect așezat la locul lui, așa încât să aducă o provocare spre bine. Fiecare te învață câte ceva. Iubindu-i și acceptându-i pe fiecare cu darurile, dar și cu luptele lui, parcă sufletul ți se deschide mai mult către oameni. Privind la copiii mei încep să înțeleg cum suntem alcătuiți. Văd cum fiecare trăsătură a noastră de caracter are potențial de virtute, dar și potențial de păcat. Văd cum se împart darurile și cum nimeni nu rămâne, de fapt, păgubaș. Îmi place să fac o punte între numele copiilor noștri, felul lor de a fi și sensul fiecăruia dintre ei în viața noastră.
Venirea lui Ioan, cel mai mare, ne-a descoperit limpede milostivirea lui Dumnezeu pentru noi, ca și cuplu. E un copil robust sufletește, optimist, echilibrat. A dus cu bine toate stângăciile noastre de părinți începători. Firea lui îngăduitoare, puterea lui de a ierta ne-au ajutat mult. La 16 ani este un adolescent rezonabil, care nu ne creează greutăți. Este foarte dăruit pe partea artistică; nădăjduiesc să reușească să fructifice acest talant care necesită însă și foarte multă muncă. Pe Ioan l-am simțit mereu ca pe un mare dar al lui Dumnezeu, atât pentru noi, ca părinți, cât și pentru frații care i-au urmat și care au avut în el un sprijin și un model bun.
Tecla – „acoperitoare” – a venit la noi cu dulceața esențială a feminității, din prima clipă. Astăzi, și ea puberă, este o fire foarte organizată, consecventă, muncitoare; sper să se alăture și mai mult muncii noastre când va mai crește, căci ar fi un manager excelent al proiectelor noastre! Cu frații și surorile mai mici este într-adevăr omul pe care te poți baza.
Maria, „împărăteasa”, este ființa cea mai însetată de dragoste și parcă cea mai capricioasă dintre toți. Când era mică m-a învățat că lucrurile se pot rezolva imediat cu o îmbrățișare, mai ales atunci când neputința, nervii, oboseala te îndeamnă să acționezi fix pe dos. Când reușești să învingi momentul de furie, atunci situația se poate deznoda neașteptat de bine. Cred că pe Maria am ținut-o în brațe cât pe toți la un loc, chiar și în momentele când căratul acesta devenea chinuitor. Chiar și când s-a născut surioara ei, tot ea era prima în brațe. M-am gândit atunci că dacă eu nu mă străduiesc să o satur de dragoste acum, mai târziu va fi mult mai greu. Acum este muzica din casa noastră, cântă mult și frumos, îi predau ștafeta muzicii folk cu mare plăcere și mă uimesc de ușurința cu care reușește să cânte la diferite instrumente. Se ceartă repede dar se împacă și mai repede, e ca o văpaie.
Teodora – „darul lui Dumnezeu” cu adevărat – e copilul care ne-a cerut cel mai puțin și ne-a dat, în schimb, gesturi de mare candoare, care ne-au mângâiat adesea. Empatia ei este adesea totală și dragostea ei se citește în multe. Dintre toți, este prima care sare să te ajute, mai ales la toate acele mărunțișuri casnice care, prin cumulare și permanență, devin adesea chinuitoare. Însă, pe cât de caldă și dulce poate fi uneori, pe atât de tare se înfurie în anumite momente, mai tare decât toți! De aceea zic: este minunat cum așază Dumnezeu în fiecare dintre noi aceste aplecări sufletești, ca într-o balanță pe care El ne-o predă echilibrată. Dar cum reușește fiecare să țină această balanță?
Grigore – cel atent – a fost copilul pe care ni l-am dorit toți cu ardoare, căci după 3 fete, chiar și ele își doreau un băiețel. A fost din prima clipă ca un geamăn după 10 ani al lui Ioan, care și-a redescoperit și conștientizat copilăria prin el. Ne minunăm cu toții de el, căci darul pe care îl are Ioan în desen, Grigore îl are la vorbă. Acest dar e însă dublat de o fragilitate trupească ce ne-a dat cele mai mari emoții din viața noastră de părinți. Grigore a trecut printr-o boală care pe mine m-a ajutat să simt prioritățile diferit și să mă apropii mai mult de greutatea justă a faptelor și a sentimentelor cotidiene. De atunci, știu că atâta timp cât suntem sănătoși nu ar trebui să ne plângem de nimic și că sănătatea trebuie prețuită și fructificată. Căci azi știi cum ești, dar de ziua de mâine nu poți fi sigur… Cu el am reușit să înțeleg și să accept total că foarte multe nu depind de mine și că ceea ce poți da este doar o strădanie permanentă, de la care însă nu este bine să aștepți certitudini. Proverbul meu preferat: Dumnezeu hrănește păsările care dau din aripi.
Constantin – cel statornic – are aproape trei ani și încă nu discern prea bine încotro se îndreaptă felul lui de a fi. Simțim doar cu toții că prezența lui ne face bine și că ne deschide inima către îngăduință. Constantin e pentru noi rezervorul total de inocență… cât va mai fi.
Învățați de la ei?
Învăț mult de la ei, lumea parcă se construiește din nou și devine inteligibilă mai frumos și mai adevărat prin ochii lor. Crescând cu ei, simțind alături de ei, se adaugă mult și în mine. Îmi reevaluez propriul parcurs: cum eram eu la vârsta lor? Unele lucruri îmi devin mult mai clare observând cum le înțeleg și cum le simt ei. Practic, ca părinte, asiști la crearea omului, ajungi să accepți mult mai ușor alteritatea, pentru că sentimentul părintesc începe de la un moment dat să acopere nu doar copiii tăi, ci și pe ai altora și chiar și adulții. Te poți gândi mereu: Dacă era copilul meu?… Și cred că acest sentiment te apropie de Dumnezeu, Care ne are pe toți de fii.
Când v-ați ales drumul în viață?
Am avut șansa de avea părinți care mi-au oferit mereu contexte de a mă forma, de a învăța și, în același timp, nu m-au constrâns în niciun fel să aleg o cale profesională sau alta. Sigur, au fost destule momente în care le simțeam îngrijorarea, îndoiala și asta, într-un fel, mă întrista, dar doar atât. Profesional, drumul meu era cel puțin exotic și bătut de foarte puțini, iar din acești puțini și mai puțini erau împliniți. Facultatea de Istoria și Teoria Artei, pe atunci 10 locuri pe an, este o poartă spre toate minunățiile vechi și noi și prin acestea spre esența omului în travaliul său creator. Am avut șansa unor profesori care mi-au așezat o temelie profesională bună, chiar dacă nu am fost cea mai strălucită studentă. Viața mea profesională s-a așezat pe un făgaș rodnic odată cu întemeierea familiei. Aveam 22 de ani. Atunci parcă viața mea s-a copt pe mai multe planuri și de atunci am mers înainte cu toate laolaltă și a fost bine. Chiar dacă nu mă consider o ființă exemplară în nicio privință, nădăjduiesc și îmi place să cred că prin munca mea – de istoric de artă, de părinte, de profesor, existența mea de soție – aduc ceva bun celorlalți și mă mir uneori când realizez cum lucrează Dumnezeu spre bine, prin mine, așa cum sunt, cu atâtea neajunsuri.
Ce înseamnă să te maturizezi?
Să te maturizezi cred că înseamnă să ajungi să te împaci pe deplin cu contextul tău biografic, cu darurile și cu neputințele tale, cu eșecurile tale și pornind de aici să începi să construiești spre bine. Îmi amintesc de un cuvânt al unui părinte, la un hram, când tâlcuia îndemnul evanghelic: Ia-ți crucea ta și urmează-Mi Mie. Crucea e de fapt viața mea, firea mea, toată moștenirea mea genetică, toate acele elemente care pot fi citite într-o cheie fatalistă în viața noastră. Acestea trebuie asumate și cu ele în spate călătorim spre Dumnezeu, Care are darul de a le îndulci, compensa, ușura.
Ce este credința pentru familia dumneavoastră?
Pentru familia noastră, credința este un mare sprijin, o cheie de înțelegere a realității. Pentru mine este un răspuns la toate întrebările, liniștea unei certitudini, aceea că suntem în grija unui Părinte a cărui dragoste și inteligență depășește cu mult puterile noastre de înțelegere și pe Care e bine să ne bizuim cu totul.Toți copiii au avut, până la un moment dat, o deschidere teologică minunată, apoi, cu vârsta, trăirea aceasta a devenit la unii mai cerebrală.
Adesea descopăr la cei mari întrebări teologice cu care mă frământam și eu, mult după vârsta lor, căci mie mi s-a descoperit credința de prin liceu. Încerc să fiu cât mai deschisă cu ei, să îi ascult, să le povestesc chiar impasurile și blocajele în care am fost eu însămi încercând să înțeleg viața bisericească și credința.
Încerc să le ofer răspunsurile pe care le-am primit și eu și gândurile care m-au liniștit. Nădăjduiesc că trăirea profundă din copilărie le va păstra inima deschisă către Dumnezeu.
Vă rugăm să ne vorbiți despre două dintre cele mai apreciate sculpturi ale soțului dumneavoastră: Maternitate și Supermam.
Aici vorbesc din postura de muză a acestei lucrări – Maternitate. Țin minte precis, eram însărcinată cu Tecla când soțul meu a creat această compoziție. Lucrarea Maternitate a fost interpretată în fel și chip, de la Maica Domnului care calcă pe capul șarpelui, la copilăria Sfântului Gheorghe, la o pledoarie pentru viața din pântece. Intenția nu a fost nici una teologică și nici militantă, cu toate că, se pare că atunci când lucrurile se apropie dintr-o anume perspectivă de adevăr, ele devin mult mai cuprinzătoare, căpătând o aură arhetipală. Pe Virgil l-a impresionat mereu o anumită forță spirituală pe care o transmite femeia însărcinată, în ciuda fragilităților ei diverse. De aici a pornit o intuiție artistică pe care am descoperit-o mai apoi în scrierile unor teologi dar și în psihologie, aceea că există un schimb de energii și trăiri foarte concret între mamă și pruncul pe care îl poartă. Prin urmare, curățenia, candoarea, dragostea aceea totală, de la începuturi, a pruncului se transmite întrucâtva și mamei și acestea din urmă sunt armele cele mai puternice împotriva răului. De aceea, copilul nenăscut este cel care ucide balaurul în lucrarea noastră, iar mama pășește liniștit, senin, peste capul lighioanei. Protecția vine în mod paradoxal de la cel atât de fragil, care poartă însă o forță spirituală superioară. Este un eseu plastic, o figură de stil în care, însă, multe mame se regăsesc, căci multora dintre noi copiii ne-au arătat calea spre bine. Este o lucrare de care mulți s-au atașat, având-o în drumurile lor cotidiene.
Cât despre Supermam, și aici este vorba despre ecuația de dragoste mamă-copil, căci pentru orice copil, până la un moment dat, mama este ființa supremă. Dar și pe mamă o susține total dragostea copilului. Supermam este un flaș către acea vârstă fermecătoare când copilul se simte atotputernic, nereușind încă să-și evalueze realist forțele, vârsta la care soarele lui este mama. Mama care este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai cea, doar pentru că este… mama lui.
Ce vă îngrijorează în timpurile în care trăim? Ce vă dă nădejde?
În perspectivă socială, ca cetățean al României, mă îngrijorează când simt ușurătatea și lipsa de consistență a multora dintre cei care stau azi la cârma țării. Mă înfior când compar această generație politică cu unele personaje ale istoriei noastre. Mă îngrijorează starea precară a sistemului de învățământ, toate capcanele care stau întinse dinaintea tinereții crude și încrezătoare, în zilele noastre parcă mai mult decât în trecut. Mă îngrijorează și o anume înțelegere simplistă și precară a credinței, care este adesea schimonosită, îndepărtată de adevăr, văduvită de frumusețea și generozitatea ei dumnezeiască. Cred că pentru fiecare suflet care rătăcește suntem, într-o anumită măsură, vinovați.
Îmi dă nădejde faptul că Dumnezeu nu doarme. Faptul că privind la viețile altora, sensul celor mai absurde lucruri iese la iveală, în esențial. Faptul că știu că „situația e sub control” chiar și când haosul pare total.