„Om politic nu este acela care face istoria,
ci acela care știe s-o folosească.”
Justinian a fost un mare Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, prin care aceasta a străbătut cea mai grea perioadă comunistă, aceea a lui Stalin și Gheorghiu-Dej. Și oameni ca el se nasc o dată la două sau la trei secole; pare un fel de miracol de neexplicat de ce, totuși, într-o perioadă atât de grea, el a izbutit nu numai să facă Biserica să supraviețuiască, dar și să o consolideze.
Când am fost chemat, în toamna lui 1948, la București, stareța de la Mănăstirea Bistrița-Vâlcea mi-a zis: „Poate o fi de la Dumnezeu, pentru Biserică”. I se dusese faima atunci de colaborator al partidului comunist. Și am spus: „Bine, mamă Olga, am să mă duc și am să-l cercetez, și dacă mă voi convinge că este omul Bisericii și al neamului, am să rămân lângă el, iar dacă nu, mă voi întoarce la mănăstire, pentru că eu sunt călugăr și nu am nimic de pierdut.” M-a numit intendent al palatului patriarhal. L-am spionat seara, pe gaura cheii, ca să văd dacă își face rugăciunile înainte de a se culca. Și nu mi-au trebuit decât câteva săptămâni pentru ca să mă conving că voi rămâne lângă el atât cât va îngădui Dumnezeu. Și am rămas peste un sfert de secol, convins că, slujindu-l pe el, slujesc Biserica. Și nu m-am înșelat.
Patriarhul ne spunea: „Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie una pe termen lung. Eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil.” O strategie pe termen lung presupunea găsirea unui modus vivendi: un dialog cu noua putere, până unde dogma putea fi atinsă. „Le place foarte mult să-i lăudăm; o să-i lăudăm, nu asta este problema.” Cu toate acestea, preoții, cu miile, au fost arestați și aruncați în închisori, cu condamnări grele. A fost tributul pe care l-a plătit Biserica noastră și una din suferințele mari ale Patriarhului Justinian.
Cea mai crâncenă bătălie pe care au dus-o comuniștii, vreme de două decenii, a fost „lupta de clasă.” Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nicio formă în lupta de clasă; el spunea: „aceasta contravine principiului iubirii creștine; Biserica este deschisă și bogatului și săracului, și fostului bogat și fostului sărac; nu face discriminări.”
Toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comuniști să-și dea seama că Biserica, prin simpla ei existență, reprezintă o forță, și în primul rând o forță morală. Și nu ezita să le spună: „Voi, pentru ca să vă țineți un miting, recurgeți la mijloace coercitive, îi amenințați pe propriii voștri membri de partid, în timp ce popa de la biserică trage de o funie și adună 2-3 mii de oameni. Nu depune nici un efort, în afară de a trage clopotul. Și voi, care pretindeți că sunteți realiști, trebuie să vă dați seama de această realitate.”
Era conștient că trebuie să aibă un cler cât mai cultivat și mai luminat. În condițiile de atunci, a izbutit să înființeze șapte Seminarii Teologice și să mențină două Institute Teologice.
Patriarhul Justinian, cu mâna lui, a diortosit vechea Cazanie. Pentru că Securitatea era din ce în ce mai atentă la ceea ce vorbesc preoții, căuta să-i intimideze, și unii se descurajau și nu mai predicau. Nu te oprea nimeni să predici, însă vedeai că în biserică se așează un ins, scoate un carnețel și începe să însemneze; chipurile, vrea să plece acasă cu învățătură: omul își ia note. Dar o făcea pentru ca tu să-l vezi și să te inhibi și să te fâstâcești, să nu spui ce trebuie sau să spui ce nu trebuie. Și atunci, patriarhul Justinian a diortosit Cazania, a tipărit-o și a pus-o în mâna preoților pentru ca ei – aceia care nu au curaj suficient să predice – să poată citi fără nici un fel de teamă această Cazanie, care era literă tipărită și, deci, aprobată.
Patriarhul Justinian a fost un mare apărător al tradiției românești. Era omul de la țară, preotul de la țară, învățătorul de la țară care purta în sângele lui această tradiție. Colindele au fost alungate de pe străzi și s-au refugiat în Biserică. El a spus: „Aici este spațiul meu, al Bisericii: să se cânte colindele în biserici.” În mediul bisericesc, Moș Crăciun nu a devenit Moș Gerilă. Când m-am dus la Patriarh să-i spun că toți ne refuză să-mi dea aprobare pentru piesa Irozii sau Vicleimul lui Victor Ioan Popa, autor interzis pe vremea aceea: Cultele ne trimiteau la Cultură, Cultura la Culte; atunci Patriarhul a spus: „O dați pe barba mea!”; și pe barba lui am făcut serbările de Crăciun, ani de zile, până în 1958, când eu am fost arestat.
În Sâmbăta Moșilor, Patriarhului participa la tradiția împărțirii cireșelor în ulcică nouă. Își chema colaboratorii, șoferii, personalul de serviciu, și cu mâna lui împărțea cireșe, pomenindu-și morții pe care îi avea în familie.
„Rugul aprins”, mișcarea duhovnicească din Mănăstirea Antim, s-a dezvoltat sub ochii binevoitori ai Patriarhului. Prin 1957, în ziarul „La Reforme” din Paris a apărut un articol al lui Olivier Clement în care, pornind de la fenomenul Antimului, se spunea că monahismul din România, din filosofic devine filocalic și se constituie într-o amplă mișcare de rezistență anticomunistă, sub patronajul patriarhului Justinian. Acest articol a fost unul din pretextele arestărilor masive din prima jumătate a anului 1958, când au fost arestați membrii „Rugului aprins”.
După o întâmplare în care am fost închis la Securitate, prin complicitatea agentului de pază, Patriarhul a dat telefon la „Stăpânire” și a zis: „Din clipa aceasta nu mai am nevoie de paza voastră; mă apără Dumnezeu și călugării mei.” Și din clipa aceea, până azi, nu mai există post de Securitate în palatul patriarhal. Tot atunci a desființat și postul de milițian.
Puterea își dădea seama tot mai mult de adevărata față a Patriarhului. Fără îndoială că la început crezuseră că acest Patriarh tânăr, din aripa stângă a lui Mihalache, a Partidului Țărănist, va fi de partea lor, pentru ca, în cele din urmă, prin faptele lui să le demonstreze că este omul Bisericii. După 1958, când am fost arestat și anchetat, Ministrul de Interne, Drăghici, mi-a pus întrebări numai în legătură cu patriarhul Justinian; în camera de tortură, la fel; atunci mi-am dat seama că toate arestările noastre, ale celor din preajma Patriarhului, urmăreau să-i facă acestuia un proces în fața Puterii de sus. Nu era un secret că Securitatea era un stat în Stat, o putere care nu ținea de Gheorghiu-Dej sau de altcineva. Și totuși, i-a ajutat Dumnezeu să trăiască până la adânci bătrâneți, slujindu-și Biserica și Neamul.