Cred că Dumnezeu îți dă mereu ceea ce știe El că ai nevoie, atunci când vrei ceva, nu ce crezi tu că ai nevoie. Dacă primești, înțelegi și de ce este așa. Dacă nu, în niciun caz nu aș dori nimănui să afle ce se întâmplă în acest caz, într-o situație ca cea despre care scriu.
Povestea mea este despre cum a înțeles Dumnezeu să-mi trimită ajutor atunci când aveam nevoie, într-un mod la care mie și soțului meu nici nu ne trecuse prin minte, dar mai ales prin suflet.
Eram o familie creștină, cu doi copii: o fată de 6 ani și una de 8 luni. Am plecat de lângă părinți, din provincie, într-un oraș mare, București, pentru un loc de muncă mai bun. Le creșteam singuri pe fete, soțul mă ajuta mereu după serviciul lui, iar eu am renunțat la serviciul meu și mă ocupam de casă și de fete. Uneori era greu și mă gândeam că mi-ar prinde bine un ajutor.
Într-o zi parcă nu m-am simțit așa bine și mi-am făcut un test de sarcină. Era pozitiv. Încă o alăptam pe cea mijlocie și vestea, pe moment, nu ne-a bucurat, deoarece credeam că nu o să ne descurcăm singuri cu trei copii. Am avut un moment de rătăcire și ne-am gândit să facem întrerupere de sarcină, deși eu simțeam că nu vreau asta. Am plecat către cabinetul medical al doamnei doctor cu care o născusem pe a doua fetiță. Ea mi-a spus că nu mai face avorturi de mulți ani, că ea vrea să aducă viața în mijlocul oamenilor, nu să o ia. Am plecat de la cabinet. Ploua. Am mers prin ploaie fără umbrelă și am început să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute.
De când ne căsătorisem am încercat să ducem o viață de familie plăcută lui Dumnezeu. Țineam posturile, ne spovedeam, încercam să facem cât mai multe fapte bune, mergeam la biserică și împărtășeam fetele săptămânal. Mergând către casă prin ploaie mă gândeam că tot ce construisem până atunci era ca un zid, în formă de piramidă, care se înalță către cer, iar dacă aș fi oprit o viață din cursul ei firesc, acel zid s-ar fi dărâmat. Și mi-am zis: oare ce e mai ușor, să cresc încă un copil sau să o iau de la capăt să construiesc zidul către Cer? Atunci am știut că vreau să păstrez viața care începuse să se dezvolte în interiorul meu.
Am ajuns acasă. Soțul meu, care avusese și el tot felul de gânduri și de frământări, ajunsese și el la aceeași concluzie: nu puteam să oprim voia lui Dumnezeu. Ne-am rugat să ne ierte pentru gânduri, pentru rătăcirea noastră, și am primit noua viață cu bucurie.
Sarcina a fost una fără probleme. Când a trebuit să nasc, într-o noapte, doamna doctor nu a auzit telefonul și m-am dus la Urgență. Acolo se cam codeau, nu mă băgau în seamă. Spuneau: „Să vină cine v-a monitorizat; de ce nu vă răspunde?…” Simțeam că a venit momentul și nasc. Și atunci, văzând că nu prea are nimeni grijă de mine, am zis: „Doamne, dacă crezi că eu și copilul meu merităm grija Ta, atunci mă las în mâinile Tale.”
Apoi, toate au mers ca la carte, cum zicea domnul doctor cu care am născut, până la urmă. De mult nu mai văzuse o naștere naturală fără dureri mari, cu dilatație maximă, fără nicio injecție sau medicamente. A început să mă felicite pentru cum decurgea totul, deși mă cunoștea doar de câteva zeci de minute. Eu știam că nu e meritul meu pentru tot ce se întâmplă: pur și simplu simțeam un ajutor nevăzut.
Am născut o fetiță de nota 10, perfect sănătoasă, iar eu eram gata de plecat acasă, ceea ce am și făcut la 36 de ore de la naștere. Vineri am născut, iar sâmbătă mâncam în familie, alături de celelalte două fete care mă așteptau.
A fost mai greu în primul an, după care am înțeles care a fost rânduiala lui Dumnezeu. Diferența de vârstă fiind foarte mică între fetele cele mici, ele se înțeleg bine și se joacă permanent una cu alta, iar eu pot să mă ocup și de cea mare, care are teme, de casă, de soțul meu. A treia fetiță este ajutorul de care aveam nevoie!
E minunată atmosfera în casă cu trei copii; e veselie, e armonie, e dans și voie bună. Ne place să ne jucăm cu ele și să le educăm frumos. Se înțeleg minunat, se iubesc și își manifestă iubirea și față de noi, dar și față de bunici și de prieteni. Îmi place să le gătesc, să le surprind, și pe ele, și pe soțul meu, cu meniuri diverse, iar masa de duminică, după ce participăm la Sfânta Liturghie, e ceva ce nu se poate explica în cuvinte. Ce poate fi mai frumos decât să auzi vocile a trei îngerași: „Mami, te iubesc, ești cea mai bună mami!”
Viața noastră s-a schimbat de când am ales „viața” – copilul.