Suntem sortiți – și ne rugăm să rămânem – unei dăinuiri întru lumină. Mi se pare că aici, la Putna, realizăm această vocație a dăinuirii întru lumină.
Dan Hăulică
Pe 30 noiembrie 2013 a trecut la cele veșnice doamna Cristina Hăulică, iar pe 17 august 2014, domnul Dan Hăulică. Fără ei, Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta” nu ar fi existat. Fie ca lumina pe care s-au străduit, cu bunătate și smerenie, să o dăruiască altora să le fie prilej pentru a fi odihniți în lumina lui Hristos!
S-a strămutat la cele veșnice Dan Hăulică (1932-2014), membru al Academiei Române, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, spiritul tutelar al Fundației „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”, creată la inițiativa sa la Mănăstirea Putna, ctitoria ștefaniană, locul de veci al acestei figuri stelare a culturii românești.
Fundația, așa cum au conceput-o ctitorii la sugestia lui Dan Hăulică, e menită să perpetueze memoria acestei personalități emblematice, să pună în valoare tezaurul operei sale și să propună un model de viețuire axat pe valorile creștine. Acest nobil țel și-a găsit expresia fericită în Colocviile organizate vară de vară din 2006 până azi la Mănăstirea Putna…
Meritul în structurarea atât de înaltă a Colocviilor a aparținut fără îndoială pontifului acestora, Dan Hăulică. Erudiția sa impresionantă, spiritul lui ardent, noblețea sufletească, generozitatea și cultul civismului, definitorii pentru acest umanist exponențial, și-au pus o amprentă indelebilă asupra lucrărilor și reușitei Colocviilor. Domnia Sa a ridicat ștacheta la înălțimea marilor dezbateri internaționale pe care le-a inițiat și prezidat în ultima jumătate de veac în calitatea sa de președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă, al Uniunii Latine Internaționale și de ambasador UNESCO și redactor șef al prestigioasei reviste „Secolul 20”. De altfel, Dan Hăulică și-a câștigat în decenii de rodnică și neobosită lucrare spirituală renumele de om al lumii. Un cetățean universal, aureolat însă întotdeauna de însemnul său românesc. Cel care și-a dăruit plenar toate energiile ca să facă cunoscută cultura națională pe glob și s-a consacrat cu devoțiune de emul credincios slujirii memoriei doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga și impunerii acesteia ca un model demn de urmat, este el însuși o pildă vie pentru semenii săi și un pisc spre care tinerii ar trebui să ridice privirile ca să atingă ei înșiși asemenea înălțime…
În numele Fundației „Credință și Creație”,
Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna – vicepreședinte,
Grigore Ilisei – vicepreședinte
Îndemnuri pentru cei de azi
Să avem permanent înscris în memorie: prin Eminescu mergem spre fundamente, spre senzori de o profunzime totală, care depășesc esteticul. Este, în primul rând, senzorul adevărului, ca supremul existenței, care, până la urmă, se contopește cu Divinitatea. Eminescu ne apără de noi înșine, de slăbiciunile noastre.
Important este ca, în porțiunea oricît de modestă a existenței sale, fiecare să-și vadă bine ținta, spre o anume curățenie a scopului și spre o anume luminozitate interioară. Brâncuși avea un fel de aplicație de artizan cîteodată – preocupat să șlefuiască fără sfîrșit o piatră. Venise la el Noguchi, care avea să devină un mare sculptor american-japonez, – i-a fost un timp elev. Brâncuși îl învăța neabătut lucruri elementare, și îi spunea: „Nu te lăsa niciodată distras”… Eu cred că exigența inflexibilă a bătrînului meșter ar trebui să fie un criteriu, nu doar pentru artă, ci pentru oricare din situările noastre în viață: să avem sentimentul că am fost în întregime unde trebuie atunci cînd am lucrat. Unde trebuie, adică cît mai aproape de lăuntrul nostru și, prin asta, și cît mai aproape de Dumnezeu.
În drum către dincolo
Un surîs încrezător, o lumină emanînd din figură, din casca de aur a creștetului, ca nimbul generozității ei fără umbre… Vitează cînd ataca teme și autori redutabili, Borges în primul rînd, căruia i-a deschis la noi un drum regal, prin traduceri de neuitat, sute de pagini vibrînd enigmatic și limpede… – îi aparținea Cristinei Hăulică rigoarea filologică a unei strălucite hispaniste, încă de tînără autoarea unui dicționar român-spaniol, și totodată suplețea care e harul trebuitor izbînzilor de accent autentic în arta tălmăcirii. Colegilor și studenților, cei de la Facultatea de Litere bucureșteană, dar și de la Sorbona, unde a profesat mai bine de zece ani, făcînd semiotică subtilă în vaste amfiteatre, în edificiul modern de la Marne-la-Vallée, cu un auditoriu entuziast, știința ei li se înfățișa firesc și loial, scutită de pedanterii inelegante.
O apreciaseră mari profesori, Iorgu Iordan și Al. Rosetti, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Marcel Bataillon și prodigiosul Eugeniu Coșeriu, ca și ilustre personalități internaționale, de la Federico Mayor la E. M. Cioran. Fiica unui notoriu germanist, Mihai Isbășescu, primul român distins cu Medalia „Goethe” pentru o întinsă operă de erudiție și pentru variate deschideri de orizont…, a continua meritoriu niște severe tradiții însemna pentru Cristina Hăulică o indiscutabilă misiune. Cum deopotrivă o caracteriza o neabătută droiture în calea presiunilor imunde amenințînd libertatea. La UNESCO, la reuniunile Uniunii Latine și ale Academiei Latinității, la Festivalul parizian „Imagine și știință”, la Roma, Veneția, Barcelona, Ciudad de Mexico, Rio de Janeiro ori în Antile, schimburile intelectuale pe care le întreținea Cristina Hăulică întregeau imaginea unei sobre eficiențe. Nu se îndepărta vreodată de la discreția și concizia care-i aparțineau definitoriu…