Vrem, nu vrem, în toată viața noastră avem parte de supărări. Ele vin, uneori din voia noastră proprie, pentru că nu știm cum să ne chivernisim puterile sufletești, alteori din neștiință, din faptul că facem niște greșeli mai mari sau mai mici, din faptul că unii sunt mai mofturoși. Ele trec peste noi și ne afectează. De multe ori, chiar dacă ceva aduce supărare unui om, la un moment dat supărarea devine fără motiv, se prelungește chiar luni, ani întregi, și omul ajunge la depresie, la stări sufletești foarte urâte. În general, tinerii au supărări din dragoste ¬– cele mai multe –, din faptul că iubesc și iubirea lor nu este împlinită. Și am văzut că tinerii, pentru că nu se roagă, își revin mai greu. Pe când bătrânii, pentru că sunt deja la o anumită vârstă, pun accent foarte mult pe rugăciune și își revin mai repede.
Nu de mult am spovedit o bătrână. Era atât de luminoasă la față și atât de bucuroasă! Am întrebat-o: „De ce ești așa bucuroasă? N-am văzut nicio ființă așa, să fie așa de luminoasă cum ești matale.” Nu avea păcate mari, dar, pentru că avea niște lacune din trecut, pentru că voia să mă întrebe despre niște probleme de-ale ei, am stat de vorbă cu ea și am spovedit-o. După ce am terminat spovedania, mi-a spus că, după ce i-a murit soțul, ea a fost doi ani foarte supărată. La început, supărarea a avut motivul că a murit soțul și că a rămas singură. După vreo două luni, supărarea a ajuns să se transforme în una mai profundă. Dacă la început avea o motivație, acum nu mai era nicio motivație. Se consolase. „O să mă întâlnesc cu soțul meu în veșnicie, dacă o să mă-ntâlnesc…” „S-o fi mântuit și el?” Își punea întrebări. Mergea la biserică, se ruga, dar, totuși, supărarea nu se ducea. Și a început să se roage mai mult, și cu cât se ruga mai mult, cu atât supărarea era tot mai mare și tot mai mare, fără niciun motiv. Și, la un moment dat, după vreun an și ceva, spune: „Doamne, dacă nu iei supărarea asta, eu am să mor. Mor de supărare, nu mai pot! Cât am să mai rezist așa?” Și, spunea, cam doi ani au trecut în starea aceasta de supărare. S-a transformat într-o stare foarte grea. Zi și noapte nu putea dormi din cauza gândurilor. Avea insomnii.
Într-o seară se ruga cu lacrimi. Și a ațipit. A fost vis, a fost realitate – nu știe. A văzut că s-a deschis ceva în fața ochilor, așa, un câmp, și a văzut foarte mulți oameni care mișunau acolo cu linguri în mână, de lemn, și în linguri aveau, cât ținea lingura, lut, pământ. Și a întrebat:
- De ce sunteți așa de bucuroși, oameni buni?
- Păi, avem și noi o lingură de lut.
- Numai pentru atâta lucru sunteți atât de bucuroși?
- Da. Păi, ne-am mântuit și atâta avem moștenire de la Dumnezeu, zic ei.
- Cum, moștenire numai o lingură de lut și pentru asta să fiți bucuroși?
- Da!
„Și atunci, ia să vedem. Păi, eu ce motiv să am să fiu supărată dacă oamenii aceștia, pentru o lingură de lut… Eu am casă, am masă, am unde sta, am oameni care se îngrijesc de mine și nu-s mulțumită și sunt supărată. Păi, oamenii ăștia, aici… Pentru atât de puțin lucru…” Și s-a bucurat sufletul ei oarecum. Parcă i s-a transmis bucuria de la oamenii aceia.
Și-și aduce aminte: „Dar, oare, soțul meu unde-i? S-o fi mântuit?” Și vede că se deschide alt câmp, cu o grădină frumoasă, în care vede mai mulți oameni. A mers în grădină. La un moment dat, după cum arăta din spate, i se pare că îl recunoaște pe soțul ei. Merge la el și-l bate pe umăr; se întoarce și chiar e soțul ei. Dar soțul ei nu e impresionat că o vede. Se uită la ea lung.
- Tu ești soțul meu! Și-l îmbrățișează, și îl sărută, și… Nu ești bucuros că mă vezi?
- Ba da. Eu sunt bucuros că sunt în grădină aici, în grădina raiului.
- Cum așa?
- Da, uite, mi-a dat Dumnezeu moștenire grădina asta și m-a pus să lucrez în ea. Și ceilalți oameni, care sunt pe lângă mine, sunt slujitorii mei.
- Cum? Da? Așa de mare ai ajuns aici?
- Nu sunt mare. Asta e moștenirea mea. Și pentru asta sunt bucuros. Dar dacă ai să insiști în rugăciuni, o să le faci la timp și o să te spovedești sincer și curat, o să ajungi și tu într-un loc, poate nu aici, poate în altă parte, într-un loc mai frumos decât locul acesta; sau poate un loc mai urât decât locul acesta. Cum ai să meriți. Dar, dacă ai să ajungi aici, abia atunci o să mă bucur!
Ea a rămas uimită de cuvintele lui. Și se întreba: „Oare s-a mântuit, sau nu s-a mântuit?” A rămas cu gândul acesta. „M-am trezit și, din momentul acela, când eram încă în genunchi, așa s-a imprimat bucuria aceea în mine, că de doi ani de zile nu am pierdut-o niciodată.”
Vezi ce înseamnă supărarea, dacă un om e credincios? O transformă în frumusețe sufletească, în lumină, prin darul lui Dumnezeu. Pentru că, dacă n-ar fi avut supărarea aceasta, nu s-ar fi rugat atât. Toate încercările sunt foarte importante. Te transformă mai mult. Cu cât este mai mare întunericul din viața ta, cu atât vezi diferența, după aceea, la lumină. Îți dai seama de lumină, știi să o apreciezi. De multe ori, noi suntem împuținați sufletește, pentru că nu avem convingeri adânci. Convingerile vin din experiențele noastre. Și, neavând convingerile acestea, n-ai cum să nu te îndoiești, căci vrăjmașul te luptă ca un leu. De aceea, experiența rugăciunii e dătătoare de frumusețe.