Tinerii din zilele noastre îi mai pot accepta pe sfinți drept modele?
Tinerii de azi, în căutările lor, pot fi foarte aproape de sfinți. În dorința lor nonconformistă se aseamănă, într-un fel, sfinților, care și ei au fost nonconformiști. Multe dintre mișcările din secolul XX care au existat în rândul tinerilor din Occident, în special din America, au eșuat în mare parte din punct de vedere moral, duhovnicesc. Însă, nu putem să negăm faptul că, undeva, exista și un strop de adevăr în aceste mișcări. Tinerii protestau în felul lor față de un fariseism existent în atmosfera societății și, implicit, în ei înșiși, un anume formalism, exact ceea ce au simțit și sfinții. Tinerii, ca și sfinții, au puterea unor schimbări radicale. Acest duh al nonconformismului, această stare de a căuta ceva mai viu, de a căuta Adevărul, a dus-o la pocăință și pe Sfânta Maria Egipteanca și pe alți sfinți care, la început, au dus o viață de păgâni.
Ce este pocăința?
Pocăința, spune părintele Rafail Noica, este călătorie către veșnicia lui Dumnezeu. Pocăința nu înseamnă doar faptul că ne pare rău că am greșit. Aceasta este doar prima etapă. Și lui Iuda i-a părut rău. Ne mai trebuie și dorința de a ne schimba. Iar următorul pas – dorința de a nu-L mai mâhni pe Dumnezeu. La început ne pare rău pentru păcatul făcut, poate și din frică de Dumnezeu, de chinurile iadului. Dar, dacă insistăm în viața duhovnicească, pocăința este în primul rând o dorință de a nu-L mai mâhni pe Dumnezeu.
Sfântul Marcu Ascetul spune că toate poruncile Noului Testament se cuprind într-una singură: să ai pocăință. Pocăință în grecește este metanoia, care s-ar traduce prin schimbarea minții, schimbarea modului de a înțelege lucrurile. Adică, omul, când conștientizează că a greșit, de-abia atunci începe să gândească ortodox. Chiar ar fi bine să ne rugăm astfel: „Doamne, ajută-mă să văd unde greșesc! Doamne, luminează-l pe duhovnicul meu ca să-mi dea cuvânt de la Tine, pentru a vedea unde am greșit!”
În Dreapta Credință nu vorbim doar de pocăință, ci de Taina Pocăinței, adică de Sfânta Spovedanie. Taina Pocăinței este piatră de hotar între creștinism și păgânism, între dreapta credință și erezie. Taina Mărturisirii se află în mod deplin doar în Biserica Ortodoxă. Biserica ne învață că cei care nu sunt sinceri atunci când se spovedesc, în momentul morții sufletul lor se va chinui foarte mult.
Sfântul Talasie Libianul spune că un păcat nu este iertat în mod deplin de Dumnezeu decât atunci când, prin puterea harului, nu mai repetăm păcatul. De aceea, este bine să avem o stare de pocăință până la sfârșitul vieții, pentru a ne păzi mai bine de căderea în păcat. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că pocăința alungă deznădejdea. Să avem grijă să nu cădem într-o extremă a începătorilor: mă pocăiesc, dar apoi cad în deznădejde, fac depresie. Aceasta nu este pocăință, e un fel de boală psihică. Pocăința este împreună cu încrederea în Dumnezeu, cu nădejdea în mai bine.
Care este legătura dintre pocăință și libertate?
Pocăința este calea spre adevărata libertate, libertatea interioară, libertatea harică, singura libertate care nu ne înșeală.
„Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă vrem să fim liberi, trebuie să dobândim Duhul Sfânt prin starea de pocăință. Dacă dobândim această libertate interioară, nu mai suntem atât de afectați de lucrurile negative din jurul nostru. Am cunoscut un părinte care într-adevăr a fost un om al libertății interioare. Este vorba de părintele Sofian Boghiu. Un om care răspândea în jurul lui lumina necreată. La începutul unora din Consfătuirile Naționale ASCOR din anii '90, părintele venea și ne vorbea despre rugăciunea inimii. Era ceva extraordinar! Duhul pocăinței în care părintele trăia firesc ne dăruia nouă o siguranță, o libertate, o stare de liniște care nu pot fi explicate în cuvinte.
Într-una din cărțile sale, părintele Sofronie Saharov se întreabă care este semnul libertății duhovnicești. Atunci când omul nu mai încearcă să-l asuprească pe celălalt, să-l domine. Un alt semn este descătușarea lăuntrică de la stăpânirea altora asupra ta. Adică, nu trebuie să fim indignați dacă ne stăpânesc alții, se poartă urât cu noi, abuziv; dacă avem o libertate duhovnicească, trebuie să fim puternici, să nu abandonăm lupta. Îi avem ca modele pe sfinții din temnițele comuniste.
Tot părintele Sofronie spune că nouă viața ni se pare lungă, aproape nu ne mai aducem aminte de lucruri care s-au întâmplat acum 10-15 ani. Dar, la sfârșit, viața noastră va fi un singur tot, se va vedea totul dintr-o dată. Gândiți-vă la un vas din cristalul cel mai pur, în interiorul căruia se află o apă limpede – se vede totul. Păcatele pe care le-am avut și nu le-am mărturisit, gândurile pătimașe – toate se vor vedea, dacă nu au fost șterse prin Taina Pocăinței, dacă nu ne-am luptat pentru a dobândi această libertate interioară.
Protos. Teofan P.
Cum să evităm formalismul în viața noastră?
Să vorbim numai despre lucrurile care ne interesează, care ne zidesc. Apoi, să le punem în practică. Dacă Internetul ne face numai prieteni imaginari, noi să facem invers: să începem să ne construim relațiile cu cei de lângă noi și cu Dumnezeu. Ca să nu auzim acel cuvânt, când vom ajunge în fața Lui: Nu vă cunosc pe voi. Ci să Îi spunem: Doamne, nu am fost un om mai bun, dar am fost un frate mai bun. Și atunci, Dumnezeu ne va ierta greșelile noastre, pentru că avem atâția frați care să mijlocească pentru noi. Poți să stai la cina cea tainică (Apoc. 3, 20) singur?
Legea neschimbată a lui Dumnezeu este iubirea. Această iubire trebuie pusă în practică. Atunci lumina feței lui Dumnezeu strălucește iarăși peste noi. Căci în zâmbetul feței lui Dumnezeu am fost creați. Să facem orice putem ca să-L simțim pe Dumnezeu că ne zâmbește.
Omul a fost creat ca să se bucure de Dumnezeu ca de un Tată, și Dumnezeu să Se bucure de el ca de un fiu. Dacă nu simți și iubirea de frate, atunci nu înțelegi cu adevărat iubirea Tatălui. Și Dumnezeu nu dorește altceva decât să fie înțeles de fiii Lui.
În ce mod ne sfințim viața?
Lipsa de reacție din partea noastră la problemele sociale este o lipsă de sfințenie. Îndrăznirea este un semn al sfințeniei. Noi nu mai îndrăznim pentru că nu mai suntem familiari cu Dumnezeu. Experiența populară zice: Ochii care nu se văd se uită. Când a fost ultima dată când ne-am așezat la rugăciune cu Ceaslovul închis? Când L-am invitat și pe Dumnezeu să ia parte cu noi la un ceai? Hai, Doamne, să mai povestim puțin! – spunea un bătrân. Când a fost ultima oară când m-am așezat în fața lui Dumnezeu de drag, când I-am spus toate câte mi s-au mai întâmplat?
Un alt aspect al sfințeniei: nu este de pe pământ. Dumnezeu singur este Sfânt. Omul poate deveni sfânt doar prin participare la sfințenia aceasta. Degeaba ne străduim să fim mai buni. Când ajungem la punctul cel mai înalt la care poate ajunge un om, să știm că de abia am ajuns pe fundul gropii. Și partea bună este că de acolo ai o singură direcție: în sus. De abia când recunoști: Doamne, eu nu pot nimic fără Tine!, atunci începe să lucreze sfințenia, căci ea vine de sus în jos.
Să ieșim din egoismul nostru și să ne uităm la El și la aproapele nostru mai mult.
Cine a greșit: Adam sau Eva?
Amândoi au greșit. Eva a greșit prima, dar cel mai mult a greșit Adam. Toate să le judecați prin prisma relației. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să se bucure de El ca de o Persoană cu care se află în relație de iubire. Cine reușește să construiască relația, câștigă. Cine distruge o relație, acela lovește direct în Dumnezeu. Din punctul acesta de vedere, Adam a greșit mai mult. Când Dumnezeu a dat porunca de a nu mânca din pom, Eva nu era. Ea era în Adam. Porunca dată conținea și o caracteristică de iubire: Eu te-am rugat să faci lucrul acesta; dacă Mă iubești, împlinește-o! Eva a auzit de la Adam porunca. La ea nu a mai ajuns și caracterul de relație al poruncii, ci doar cel tehnic: dacă mănânci, mori.
Eva nu era mai slabă, ci mai credulă. Femeia are logica inimii, nu a minții. Logica inimii totdeauna alege riscul; inima va fi tentată să-l creadă pe cel care stă în fața ei nu pentru că are argumente, ci pentru că spune frumos. Pentru că inima se lasă vrăjită, nu convinsă.
Satana schimbă doar datele tehnice: nu vei muri, ci, dimpotrivă, îți va da ție înțelepciune prin care vei fi la fel ca El. Atunci Eva s-a uitat la măr în mod egoist. Aici a greșit Eva. Trebuia să se sfătuiască cu bărbatul ei, pentru că el este izvorul ei. Și-a încălcat însăși esența firii ei. Ea are darul recunoștinței și se întoarce către bărbatul ei cu recunoștință, ca la izvorul ei, nu ca la un stăpân. Văzând că Eva nu a murit, Adam s-a smintit de Dumnezeu, lovind astfel direct în relația de iubire dintre Dumnezeu și om. Eva nu poate fi vinovată în mod direct de căderea lui Adam, ci doar de a ei.
Cum putem ajuta un tânăr care ține la relația lui cu Dumnezeu, dar nu vrea să-L caute în biserică?
O fetiță a spus odată: La ușa inimii cuiva nu trebuie nici să bați, nici să năvălești, nici să te rogi; trebuie doar să cânți! Nu se poate aduce cineva cu forța în biserică. În biserică rămâi dacă simți că acolo este viață, căldură în inima ta. Dar poți să cânți. Să ne gândim că în locul lui Hristos din brațele Maicii Domnului este fratele respectiv: Maica Domnului, adu-l cum știi tu. Cântă-i tu cântecul de leagăn pe limba lui.
Să-l punem în brațele Maicii Domnului, să-i cânte ea cântecul de leagăn care să-l liniștească și să-l facă să se simtă iubit și ocrotit. Să nu-l punem înaintea judecății lui Dumnezeu.
Cum se împlinește iubirea dintre un băiat și o fată?
Iubirea între un băiat și o fată cred că este cel mai frumos aspect al prezenței lui Dumnezeu pe pământ. Pentru că un băiat care iubește o fată vede în ea mai mult decât sensul lumii, mai mult decât sensul lui. Vede în ea pe Dumnezeu. Cine a iubit cu adevărat o fată, acela a crezut că există Dumnezeu. De aceea, iubirea dintre un băiat și o fată este forța cea mai mare de pe pământ. Însă, ca orice lucru bun, este atacat de vrăjmaș, se caută să fie murdărit. Asta pentru că noi nu știm să iubim, în general.
Un aspect al vieții de sfințenie este bucuria. Bucuria este însușirea Duhului Sfânt. Noi nu mai suntem bucuroși pentru că nu ne mai interesează să-i bucurăm pe alții. Pentru că nu ne silim să-i iubim pe ceilalți, nici nu avem habar de nivelul adevăratei iubiri.
Iubirea dintre un băiat și o fată ar trebui să urmeze cursul unei adevărate prietenii, fără să se sară niște trepte foarte importante. Iubirea devine cu adevărat deplină din momentul în care au toată puterea în cer și pe pământ, adică din momentul cununiei.
Cu fata aceea cu care mă însor nu se poate compara nimic. Știu că ea este pentru că simt nu că ea poate să scoată din mine ceea ce este mai bun, ci că mă face să mă simt util, să simt că aș putea să mă jertfesc pentru ea, că aș fi în stare să fac orice ca ea să fie fericită, fără să mă mai intereseze de persoana mea.
Orice iubire în afara unei astfel de jertfe este societate de consum. Aceea nu e bucurie, ci lăcomie.
Protos. Hrisostom C.
Care este sensul vieții?
Citim în Cartea Facerii că la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină… Și a fost lumină… și a fost bine. Și a zis Dumnezeu: Să fie… tărie, verdeață, pomi roditori, luminătorii cerului, vietăți, păsări, animale. Și a fost… Și a fost bine. Până în ziua a șasea, când a zis: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră. Aici e singurul moment când nu se mai continuă cu A fost și A fost bine. A zis să facem. E altceva: un proiect în derulare. Cine? Noi.
Spune Sf. Irineu al Lyonului: Lucrarea lui Dumnezeu este modelarea naturii umane. Adică, să facă omul. Numai că e singurul lucru pe care nu poate să-l facă doar prin cuvânt. Trebuie și concursul nostru.
Această lucrare a început – fiecare din noi – și se va termina când vom iubi. Sau, în termenii Sfântului Paisie Aghioritul, lucrarea, a noastră și a lui Dumnezeu, în același timp, este: drumul de la eu la tu. Noi suntem în eu, destul de baricadați acolo, și trebuie să ajungem la tu, la iubire.
Așadar, scopul nostru este să ne creăm pe noi înșine, să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Nu să consumăm, ci să creăm!
Cum facem asta?
În primul rând, să înțelegem că tot ce facem are rost. Să vă feriți de Merge și așa! Da, merge și-așa, merge să copiez, merge să mă fofilez, merge să dau spoială, dar nu mă creez, nu fac nimic cu mine, nu cresc, ci descresc. Ne creăm atunci când facem bine ceea ce avem de făcut, responsabil, profesionist, „ca pentru Dumnezeu”, cum spuneau părinții noștri.
Brâncuși spunea unui ucenic: Nu te lăsa niciodată distras. Să acționezi ca și cum ceea ce ai de făcut este cel mai important lucru în viață. Adică ce faci atunci este exact lucrul pe care trebuie să faci; fă-l bine! Să avem sentimentul că am fost în întregime unde trebuie atunci când am lucrat. Atunci te crești, te creezi pe tine. Atunci începi să cunoști lumea, oamenii și pe tine însuți. Și, surpriză!, așa începi să-L cunoști pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu Se coboară și vorbește pe limba noastră, dar pe limba aceasta pe care o luăm din experiență, cum vedem în cazul Sfântului Apostol Petru cu pescuirea minunată. El ne va vorbi pe limba noastră și vom avea o relație vie cu El. Mult își dorește să vorbim cu El.
Totul are legătură cu Dumnezeu, totul ne învață.
Cum să biruim o patimă?
În primul rând, trebuie să înțelegem că, duhovnicește, suntem prunci. Vă rog frumos să nu ne amăgim. Noi suntem mari, vedeți. Dar în viața duhovnicească nici n-am deschis ochii! Pruncul e total dependent de mama! – de Dumnezeu, de Maica Domnului. Toată viața lui este în strângerea mâinii mamei. Așa trebuie să trăim viața noastră duhovnicească. Și așa o simțim pe Maica Domnului. Și că ne ajută și că nu ne lasă.
Calea este aceasta: Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău! Nu mă rog: Ajută-mă să scap de patimă, ci Ajută-mă să fiu copilul tău. Căci, dacă sunt în brațele Maicii Domnului, nu se apropie vrăjmașul.
Spune Sfântul Porfirie: Când te luptă patima, nu te apuca să te lupți cu ea sau să te rogi împotriva patimii, pentru că mai mult te va înlănțui. Ridică mâinile către Dumnezeu nu pentru a scăpa de patimă, ci ca să fii cu El. Scopul nostru este să fim cu Dumnezeu. Și fiind așa, scăpăm și de păcat. Dar eu să mă apropii de Dumnezeu. Pot să mă apropii de Dumnezeu fiind păcătos. Evanghelia e plină de exemple. N-a cerut Dumnezeu sfințenie ca să mă apropii de El. Din contră, mi-a zis că a venit pentru mine: N-am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, adică, tâlcuiesc Părinții, n-am venit pentru cei care se consideră drepți, ci pentru cei care se consideră păcătoși, cum și sunt. Nu e nimeni drept. Toți suntem păcătoși. Spune Sfântul Ioan Evanghelistul: dacă zicem că păcat nu avem, adevărul nu este întru noi. Când îți conștientizezi starea, atunci Dumnezeu a venit pentru tine. Dumnezeu foarte mult așteaptă să vorbim cu El. Dialogul cu Dumnezeu rezolvă toate problemele noastre.
Deci, putem să ne apropiem de Dumnezeu și fără să fim sfinți. Și trebuie să o facem. Să ne apropiem cum știm, cu smerenie, cu bună cuviință. Și atunci scăpăm de toate. În timp. El știe cum. El e doctorul. Dar vindecarea – să fim realiști, căderea a fost mare, foarte mare, teribilă –, vindecarea durează. Însă este sigură, garantată!
Este vreun caz în Evanghelie în care a cerut cineva ceva de la Dumnezeu și nu a primit?
Nu există. Nu în sensul că Dumnezeu împlinește orice fantezii ale noastre. Dar când ai o problemă – și toți avem o problemă, mai ales în contextul acesta, de a mă crea: Doamne, care este rostul meu în viață? De ce m-ai creat? sau Doamne, Tu ai spus că nu e bine omului să fie singur; rânduiește-mi și mie o jumătate cu care să învăț să iubesc… – și te duci la Dumnezeu cu ea, nu se poate ca Dumnezeu să nu răspundă. Durează mai mult până ce ne liniștim și primim răspuns, dar primim. Dumnezeu răspunde în diferite forme. În sensul că îți arată măcar, pe limba ta, a inimii tale, că nu ți-e de folos și că altceva trebuie să ceri. Și ți-l va da și te va împlini. Problema ți-o va rezolva. În cazul acesta, nu primești tu ce-ai vrut, dar, strigând, primești răspuns.
Deci, nu se poate ca Dumnezeu să nu răspundă, ci se poate ca noi să nu ne rugăm! Pentru că El a zis: Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Și întărește: pentru că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide.
În contextul acesta – și vă rog să vă intre în inimă, în faptă și în lucrare – spune Sfântul Serafim de Sarov: Nu există niciun motiv ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunea noastră pentru celălalt. Când te doare inima pentru celălalt, e aproape garantat că Dumnezeu va lucra.