Monahismul și mănăstirile, lumină pentru Biserică și societate
Sfântul Ioan Gură de Aur îi numea pe monahii vremii sale „făclii ce luminează fața întregului pământ”, „ziduri de apărare pentru orașe”, și îi îndemna pe credincioși să meargă la mănăstiri și să se întâlnească, pentru folos duhovnicesc, cu viețuitorii acestora.
Mai sunt cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur valabile azi? Mai pot fi ele o normă pentru legătura dintre credincioșii din lume și monahi în viitor? În general, ne putem întreba: mai au și mai pot avea mănăstirile rolul pe care l-au avut, în trecut, în societate?
Dacă Mihai Eminescu a numit Mănăstirea Putna „Ierusalim al neamului românesc”, în general fiecare popor ortodox are mănăstiri care sunt un Ierusalim al acelui neam, datorită contribuției pe care ele au avut-o la realizarea unității și libertății respectivului popor.
Dar nu numai în astfel de aspecte, de căpătâi pentru un neam, precum unitatea și libertatea, ci și în alte domenii ale vieții, mănăstirile au avut un rol important. În ceea ce privește filantropia, educația și cultura, istoria înfăptuirilor omenești în aceste domenii nu se poate scrie în afara participării mănăstirilor.
Istoria Bisericii și istoria popoarelor ortodoxe dau o mărturie imposibil de tăgăduit ori de minimalizat despre o uriașă lucrare misionară a mănăstirilor de-a lungul istoriei și că monahismul și mănăstirile au reprezentat lumină pentru Biserică și societate.
Ce este monahul și ce este lumea?
Pentru a putea înțelege care este misiunea mănăstirii în lume și cum se lucrează ea, avem nevoie să vedem ce înseamnă monahii și mănăstirile în Biserică, ce înțelegem prin lume și care este relația dintre monahi și poporul lui Dumnezeu din lume.
În limba română folosim pentru viețuitorii mănăstirilor trei termeni: monahi, respectiv monahii, călugări, respectiv călugărițe, și părinți, respectiv maici.
Cuvântul „monah” provine din termenul grecesc „monahos”, care derivă la rândul lui din „monos”, care înseamnă „unul”. Așadar, monah nu înseamnă „singur”, ci „unul”. Monahul duce o luptă neîncetată împotriva firii umane căzute, care stă sub semnul dezbinării și al răzvrătirii. El se așează înaintea lui Hristos ca un om întreg, punându-și la picioarele Lui această întregime care, altminteri, fără El, fără Mirele Ceresc, nu este deplină.
Plecând din lume la mănăstire, un monah nu fuge de oameni, ci de lume; el nu se izolează, ci se retrage pentru a fi cu Dumnezeu, iar rugăciunea sa este și mijlocire pentru oameni. Desigur, în pocăința sa, el cere iertare în primul rând pentru propriile păcate, însă nu dintr-un egoism fin, ci din teama îndreptățită ca acestea să nu-i murdărească rugăciunea pentru semeni. Pocăința și rugăciunea sa devin baie curățitoare a întregii lumi.
Termenul de lume este folosit de către Mântuitorul Iisus Hristos și de către Sfinții Părinți pentru a denumi ceea ce este sub stăpânirea satanei, care încearcă să-i îndepărteze pe oameni de Dumnezeu și de semeni. Dar Dumnezeu vrea să readucă creația și societatea, lumea, la ceea ce a fost inițial, la scopul pentru care a creat-o, și anume să fie locul în care i-a așezat pe oameni pentru a-L căuta și a-L afla, mediul de dialog dintre om și Dumnezeu.
Cuvântul „călugăr” vine din termenii grecești „kalos” și „gheron”, însemnând „bătrân frumos”. Frumusețea pe care credincioșii au descoperit-o pe chipurile primilor călugări nu era cea exterioară, ci era aceea lăuntrică, a persoanei împodobite cu virtuți, înfrumusețate prin viețuirea în Dumnezeu, a persoanei plină de Duh Sfânt. În sufletele pline de pace, smerenie și dragoste ale acestor bătrâni frumoși, și Dumnezeu și oamenii își aflau odihnă. Prin pacea din sufletele lor ei dădeau o mărturie vie, pătrunzătoare, formatoare, despre Hristos.
În sfârșit, credincioșii au văzut în viețuitorii mănăstirilor „părinți” și „maici”, nu după trup, ci după duh. Făcându-se părinți ai propriei nașteri duhovnicești, aceștia au născut și au renăscut duhovnicește pe alții, iar faptele și cuvintele lor sunt până astăzi izvoare de apă vie.
Monahi și credincioși
În viața Sfântului Arsenie cel Mare este relatată o convorbire dintre acesta și un alt pustnic. Sfântul a auzit glasul lui Dumnezeu care îi spunea: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te!”. Și sfântul se retrăgea mai în adâncul pustiei. Văzând aceasta, pustnicul l-a întrebat: „De ce fugi de oameni? Ei au nevoie de sfatul tău, iar tu fugi? Cum ai să răspunzi pentru asta?” „Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu oamenii, și cu Dumnezeu. Cele de sus, mii și milioane, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să vin întru petrecere cu oamenii”. Apoi, Sfântul Arsenie s-a afundat mai adânc în pustie. Însă oamenii l-au găsit și acolo, au primit sfat duhovnicesc, iar acesta s-a transmis până azi.
Ceea ce s-a întâmplat cu Sfântul Arsenie cel Mare exemplifică foarte bine relația dintre monahi și poporul lui Dumnezeu din lume.
Înțelegerea vieții monahale ca model pentru viața credincioșilor din lume este constitutivă Bisericii. Această înțelegere se menține și în gândirea părinților duhovnicești contemporani și este nevoie ca ea să fie accentuată tocmai din cauza insistenței cu care se propun modele de viață întemeiate pe „pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții” (1 Ioan 2, 16), într-o antiteză din ce în ce mai mare cu calea lui Hristos.
Vorbind despre rostul viețuirii monahale, părintele Rafail Noica spune: „Unirea cu Dumnezeu … este adevărata chemare și singura îndreptățire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în același timp, menirea și chemarea a tot creștinul botezat”.
Așadar, nu sunt două căi diferite, căsătorie și monahism, care să fie „doi versanți ai aceluiași munte”, ci este o singură cale: aceea de a trăi în Hristos, de a răspunde la iubirea Sa cu recunoștința iubitoare a simțirii și a faptei. Monahi și mireni, nu putem avea altă misiune decât Hristos, iar această misiune este desăvârșită și desăvârșește.
Mănăstirea iradiază sfințenia și tot binele în Biserică și în societate
Monahul este „rugător pentru întreaga lume”, spune Sfântul Siluan Atonitul despre mijlocirea prin care monahii slujesc întreaga umanitate. Dar rugăciunea, curățitoare a sufletelor, este și maica tuturor faptelor bune.
Așa cum am spus, istoria arată cu prisosință calitatea mănăstirilor de a fi izvor de sfințenie, de bine, adevăr și frumos. Tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii își are punctul de plecare în ostenelile călugărești. Din mănăstiri au iradiat în lume iconografia, imnografia și alte îndeletniciri prin care monahii au încercat să transpună frumosul nevăzut în frumos văzut, din mănăstiri s-a revărsat, în general, o întreagă cultură a comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, a dragostei unite cu adevărul, a milosteniei unite cu dreptatea.
Dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele au fost sămânța multor fapte care mai apoi au devenit adevărate instituții în lume. Acesta este sensul pe care tradiția Bisericii l-a transmis peste veacuri și care ar trebui restaurat astăzi, când secularizarea nu înseamnă doar despărțirea accentuată a vieții și a culturii societății de viața și de cultura Bisericii, ci, între alte separatisme pe care le implică, duhul secularizării propune și dezbinarea mănăstirii de parohie, a spiritualității și a culturii monahilor de spiritualitatea și cultura mirenilor. Începutul unei lucrări de zidire sufletească se face în mănăstire, în cuptorul încercărilor duhovnicești, în retragerea cea dinăuntru, unde se lucrează rugăciunea și unde, tainic, monahul ascultă glasul lui Dumnezeu și se lasă cuprins în lucrarea Lui. Însă continuarea și desăvârșirea lucrării prin cuprinderea oamenilor în ea trebuie să se facă în lume, căci lucrarea Sfintei Treimi trebuie să strălucească în întreaga lume, ca nimeni să nu fie lipsit de binele care îl poate zidi sufletește.
Viitorul mănăstirilor este viitorul Bisericii și al societății
Dar, într-o societate în care acest duh al secularizării este o prezență continuă, care nu se oprește la poarta mănăstirilor, vor mai putea monahii și mănăstirile să fie, în viitor, mijlocire, lumină, odihnă, limpezime, putere pentru Biserică și societate?
Nu din mândrie și fără să excludem lucrarea lui Dumnezeu prin alte mădulare ale Bisericii, ci spre conștientizarea responsabilității covârșitoare a misiunii monahilor, putem afirma că viitorul mănăstirilor este viitorul Bisericii și al societății. Când mănăstirile strălucesc prin virtuțile monahilor, viața lor în Dumnezeu se revarsă în lume; când în mănăstiri lumina vieții duhovnicești se stinge, lumea se întunecă. Căci monahul este ochiul lumii îndreptat spre Dumnezeu, iar lumina pe care o primește de la Acesta o transmite spre lume.
Misiunea monahilor este să însuflețească lumea spre a trăi întregimea vieții în Dumnezeu, după cum cerem cu toții la sfintele slujbe: „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Crescuți în lume, monahii părăsesc lumea, dar o răsplătesc și o sprijină aducându-i lumina vieții lor în Dumnezeu și mijlocind pentru întreaga omenire prin viața lor în Dumnezeu. Viețuitori în mănăstiri și viețuitori în lume, cu toții avem datoria să nu lăsăm să se facă între noi prăpastie. Acesta este primul și cel mai greu pas și prin el punem temelie bună realizării poruncii atotcuprinzătoare: „să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34), prin a cărei lucrare Dumnezeu ne poartă pe drumul împlinirii rostului specific al fiecăruia dintre noi.