Elevi, studenți și tineri la Mănăstirea Putna în anul 2015
Cerșetoarea
Pe când ieșeam într-o zi din Catedrala Mitropolitană, o femeie sărmană a întins mâna să primească ceva. Neavând nimic să-i dau, am pus mâna pe umărul ei, zicându-i că nu am. Mi-a luat mâna, mi-a strâns-o și mi-a mulțumit… Am avut un sentiment ciudat, de parcă aș fi cunoscut-o de-o viață, chiar dacă era o străină! Mi-a zâmbit blând și mi-a vorbit frumos. Ceva m-a mișcat; am avut o mare bucurie sufletească întreaga zi! Dacă nu o întâlneam, chiar dacă participasem la Sfânta Liturghie, poate nu ajungeam să trăiesc sentimentul de care vorbea maica Siluana Vlad: „Ce frumos Se vede Dumnezeu prin celălalt!”
Zina B., 34 ani, Psihologie
Hoțul
Îmi este destul de greu să vorbesc despre întâlnirea cu Dumnezeu, și nu pentru că nu L-am întâlnit niciodată, ci pentru că abia acum încep să înțeleg că L-am întâlnit, de fapt, dar nu mi-am dat seama. Îl caut. A existat un moment extraordinar, deși după acesta am fost supărată pe mine un timp…
Ora 11 noaptea. În trenul personal în care mă „furase” somnul, mă „furase” și altcineva… Când a venit ora când trebuia să mă trezesc, am rămas fără geanta în care erau toate actele mele; mi se furase identitatea! Când am depistat că geanta lipsește, aveam impresia că de fapt dorm, dar realitatea era alta. Tot ce s-a întâmplat apoi poți vedea doar în filme. Alergam ca o isterică dintr-un vagon în altul, țipând ca o disperată! Mi s-a furat geanta, of, Doamne! Lumea probabil s-a simțit ca la spectacol, pentru controlor era ceva firesc, alții încercau să mă ajute. Una din întrebările care a înfundat urechile pasagerilor era: „De ce, Domne, m-ai lăsat să dorm?” În tot acest șoc mi s-a întâmplat ceva ce credeam a fi imposibil: am început să vorbesc cu Dumnezeu de parcă aș fi vorbit cu o persoană din fața mea! Îi spuneam că am fost bleagă; Îl rugam să mă ierte; Îmi ceream iertare că mi-am adus aminte de El într-un moment ca acesta și că în loc să-I mulțumesc în fiecare zi pentru lucrurile minunate, Îi mulțumesc și-L chem doar în momentul acesta de nebunie.
Peste o săptămână, Dumnezeu a făcut o minune: identitatea a venit acasă! Am avut noroc de un hoț cinstit, care, chiar dacă mi-a luat banii, geanta și două cărți, mi-a întors toate actele și ultimul pliant primit în gară, care ar fi trebuit aruncat. Încercam să înțeleg ce a vrut El să mă învețe după această aventură. Cu siguranță au fost mai multe lecții! Apoi, datorită duhovnicului, m-am liniștit. Mi-a explicat că nu trebuie să mă simt vinovată, ci doar mulțumită că nu am uitat de El și că toată speranța era în El. Cred că momentul în care te apropii de Dumnezeu este atunci când suferi și apoi atunci când iubești. Când suferi ți se pune la încercare credința în El.
Mihaela F., 21 ani, Litere
Deznădejdea
Eram student în București și locuiam la cămin. Într-o zi am ajuns într-un moment de deznădejde cumplită! Trecuseră deja șase luni de când mă despărțisem de iubita mea, pe care o iubeam cu adevărat. În plus, au apărut probleme și cu învățatul și mai erau și altele… Seara, când m-am culcat, mă simțeam atât de rău încât m-am gândit: ce bine ar fi dacă nu m-aș mai trezi deloc! După aceasta, noaptea am visat cum stăteam în genunchi, cu capul căzut la pământ, și nu puteam să mă ridic și nici nu credeam că pot să mă ridic. Mai apoi, am văzut cum se apropia de mine o femeie plină de lumină – strălucea toată! Ea s-a apropiat de mine și, când am văzut-o, am cuprins-o de picioare și am simțit sprijinul și căldura ei! Parcă îmi spunea așa, sufletește: „Ridică-te, ai să reușești!” Când m-am trezit dimineața eram așa de bine dispus! M-am ridicat, am făcut duș și am zis: Ce-i cu mine? Ce-i cu starea asta? Viața continuă! Și din momentul acela toate au mers mai bine, și școala, și munca, toate!
Visul pe care l-am povestit era atât de real încât și astăzi cred că a fost o Sfântă trimisă să mă ridice în momentul de cădere! Cred că nici nu a fost vis, ci realitate. Așa am simțit eu sprijinul lui Dumnezeu într-un moment de deznădejde.
Obstacolele
Am observat că, atunci când trebuie să rezolv ceva important sau să fac un lucru care îmi este de folos, mie sau celorlalți, de cele mai multe ori intervine un „obstacol”. Acesta vine ca ceva imprevizibil, de aceea simt că mă dezarmează total și că nici experiența, nici cunoștințele nu mă pot ajuta cu ceva. Într-un astfel de moment de cumpănă cer ajutorul lui Dumnezeu, ca să împlinească El lipsurile mele și să rânduiască lucrurile așa cum știe El mai bine. Și astfel, încetul cu încetul, lucrurile se așează, se limpezesc. Iar la final, realizez că situația s-a rezolvat cum nu se putea mai bine. Atunci îmi este clar că numai Dumnezeu a lucrat și că acela a fost un moment de întâlnire cu El. Nu după mult timp intervin alte și alte „obstacole”… Și atunci nu-mi rămâne decât să privesc în urmă și să văd cât de mare este lucrarea lui Dumnezeu cu mine și cu întreaga lume. Astfel Îl rog iarăși să mă ajute, iar El vine degrabă în întâmpinarea mea. Așa, o dată, de două ori, de trei ori și de nenumărate ori, văzând lucrarea lui Dumnezeu personală cu mine, simt cum dragostea și încrederea față de El cresc.
Astfel, în mod paradoxal, viața aceasta plină de încercări și de osteneală apare, dintr-o dată, luminoasă și cu un sens. Pentru că, în împrejurările ei concrete și în rugăciune, am șansa de a-L întâlni pe Dumnezeu.
Emanuel B., 20 ani, Teologie
Tata
Spre deosebire de alți copii, nu am avut o copilărie prea fericită. Spun asta deoarece am crescut într-o familie în care certurile parcă nu mai conteneau, fie zi, fie noapte. Tata avea și are încă patima băuturii… și nu-i ușor! Pacea, armonia și înțelegerea au lipsit din căminul meu. Cel mai greu a fost faptul că nu aveam cu cine să vorbesc despre problemele mele. Suntem o familie numeroasă, de altfel, dar parcă nu voiam să mai împovărez și eu situația cu plângerile mele.
Atunci am început să vorbesc cu Dumnezeu, cerându-I ajutorul! Mă rugam să îl ajute pe tata să se lase de această patimă, dar, mai cu seamă, să mă ajute să pot răbda toate suferințele. Mi-a ascultat rugăciunea, pentru că L-am simțit aproape când aveam cea mai mare nevoie! Îmi amintesc – cu durere, de altfel – că tatăl meu ne-a spus mie și celorlalți frați că putem considera că nu mai avem tată. Aș fi preferat o palmă de la el decât să aud asta! M-ar fi durut mai puțin. Dar l-am iertat și pentru aceste vorbe, pentru că nu vorbea el, ci beția din el… Așa ne învață și Mântuitorul, să iubim oamenii, dar să urâm păcatul din ei. Și așa am ajuns să Îl iubesc pe Dumnezeu ca pe Tatăl meu, deoarece El nu m-a părăsit și nu m-a rănit niciodată! Chiar dacă, uneori, îmi puneam unele întrebări, mai târziu am înțeles că a fost spre binele meu. Dumnezeu mai și ceartă pe cine iubește. Tot Dumnezeu m-a ajutat să îl iert și chiar să îl iubesc pe tatăl meu, pentru că, deși are această patimă, nu de puține ori a încercat să se lase de ea. Dar, mai ales, are un suflet bun.
Auzeam adesea că oamenii numai în necazuri își amintesc de Dumnezeu. Și acum tind să cred că Dumnezeu a îngăduit acestea fiindcă voia să mă apropii mai mult de El, și mi-a arătat că nimic nu putem face fără ajutorul și voia Lui.
„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”