Astăzi, actul de creație iconografică este perceput de cei mai mulți oameni ca un meșteșug oarecare, ca o sursă de câștig material, ca o modalitate de a dobândi faimă, iar de alții, ca un act polivalent de mărturisire. Ne vom referi în continuare la categoria mărturisitorilor și vom analiza în ce constă polivalența actului mărturisirii.
În primul rând, icoana, ca produs finit al unei activități umane, este o mărturisire publică a iconarului despre cele din inima sa; este o spovedanie rostită nu prin cuvinte, ci prin linii și culoare! Și aici sunt valabile cele spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, când zice: „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele” (Matei 12, 35).
În al doilea rând, actul creator de icoane este un act de mărturisire a Adevărului. Astfel, ținând cont de hotărârea celui de al șaptelea Sinod Ecumenic, care arată că „cinstea arătată imaginii urcă spre prototipul acesteia, iar cel ce venerează icoana venerează de fapt ipostasul celui zugrăvit în ea” și de cele rostite odinioară de Sfântul Vasile cel Mare, când scrie că „ceea ce povestirea prezintă prin auz, aceea pictura, fără de glas, înfățișează prin imitare”, icoana vizualizează, prin limbajul plastic al artei, adevărul despre întruparea, moartea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-născut din Dumnezeu-Tatăl.
În treilea rând, procesul complex al pictării unei imagini sfinte este, în felul propriu, un act de mărturisire liturgică. După cum spune monahia Iuliana Socolova, „Iconografia este o parte din viața Bisericii, una din rânduielile ei” (Truda iconarului). Cum aceste rânduieli sunt liturgice, înseamnă că și actul creator al icoanei este un act liturgic. Nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce icoana „trăiește” cu adevărat și își manifestă plenar existența numai în cultul Bisericii, cult înțeles în dubla sa valență: ca manifestare publică a rugăciunii comunitare și ca rugăciune particulară.
În fine, actul creator de imagini sfinte este o rugăciune. Praxis-ul lăuntric rămâne pentru cei mai mulți o lucrare ascunsă, proprie isihasmului. Așa se și explică legătura strânsă dintre iconografie și monahism.
Rugăciunea este călăuza tainică a pictorului, cea care îl călăuzește negreșit spre un chip cât mai apropiat, mai fidel cu modelul, cu Prototipul. Iată secretul meșteșugului: mărturisirea lui Dumnezeu, Cel lăudat în Sfânta Treime, în taina sfintei și mântuitoarei ascultări.