În perioada 5-10 septembrie 2014, Înaltpreasfințitul Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, președinte al Departamentului de relații externe al Patriarhiei Moscovei, a vizitat România la invitația Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei. Sâmbătă, 6 septembrie, a vizitat Mănăstirea Putna și a adresat obștii un cuvânt despre monahism. Redăm mai jos un fragment din cartea „Taina Credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă”, lansată la Iași cu acest prilej.
Un discurs despre credință nu este niciodată primit cu ușurință. Iar în zilele noastre, oamenii sunt în așa măsură frământați de problemele existenței, încât mulți dintre ei nu au pur și simplu timp să audă un asemenea discurs și să înceapă să se gândească la Dumnezeu. Adesea, sentimentul religios se rezumă la a sărbători Paștele și Crăciunul, la a respecta anumite rituri, numai din dorința de a păstra o legătură cu originile, de a nu se îndepărta de tradițiile naționale. Uneori, pe alocuri, religia devine „la modă” și oamenii merg la biserică pentru a nu ieși în evidență în ochii vecinilor, fiind considerați ne-la modă. Pentru multă lume însă, lucrul cel mai important rămâne viața activă, serviciul. „Oamenii de acțiune” alcătuiesc această generație specifică veacului al XX-lea, pentru care nu există nimic altceva decât firma sau afacerea în care își desfășoară activitatea, care-i acaparează cu totul, și care nu lasă loc nici celei mai mici raze de lumină, nici măcar unei mici pauze care să le permită să audă vocea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea și oricât ar părea de paradoxal, în mijlocul zgomotului, în vâltoarea activităților, a evenimentelor și a impresiilor, oamenii aud în inima lor chemarea tainică a lui Dumnezeu. Se întâmplă ca această chemare să nu fie recunoscută ca venind de la Divinitate sau de la reprezentarea pe care o avem despre Ea și să fie percepută adesea subiectiv ca o insatisfacție, o neliniște interioară, o căutare. Este nevoie de mulți ani pentru ca omul să conștientizeze lipsa de valoare și eșecul vieții sale anterioare, datorate absenței lui Dumnezeu, fără de Care nu există și nu poate exista o existență deplină.
Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite. Uneori, întâlnirea cu Dumnezeu este neașteptată și neprevăzută, alteori, ea este pregătită printr-un drum lung făcut din tatonări, îndoieli, deziluzii. În anumite situații, Dumnezeu îl „prinde” pe om, luându-l prin surprindere; în altele, omul Îl găsește pe Dumnezeu, întorcându-se spre El. Această convertire poate surveni la orice vârstă, în copilărie sau adolescență, la maturitate sau la bătrânețe. Nu există două ființe care să fi ajuns la Dumnezeu pe aceeași cale. Nu există nici cale dinainte trasată pe care cineva să o poată parcurge în locul altcuiva. Fiecare trebuie să-și croiască propriul drum, pe care să îl parcurgă de la un capăt la altul și să-și găsească Dumnezeul personal, Căruia Îi strigăm: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut” (Psalmi 62, 1). Dumnezeu este același pentru toți oamenii, însă El trebuie să fie descoperit de fiecare persoană în parte, de mine și să fie al meu.