Căutam de ceva timp un duhovnic când cineva mi-a spus: „De ce nu te duci la părintele Gheorghe Calciu? Stă doar la o oră distanță.” Am fost foarte surprinsă. Citisem „Șapte cuvinte către tineri” și îl admiram, dar credeam că locuiește în România. Am aflat că era preot la biserica Sfânta Cruce din Alexandria, statul Virginia, în timp ce biserica la care mergeam eu era Sfânta Cruce din Baltimore, statul Maryland (amândouă orașele sunt aproape de Washington, DC). În 11 martie 1999 am mers prima dată la el. Mi-a fost duhovnic până la adormirea sa, la 21 noiembrie 2006.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la părintele Gheorghe a fost permanenta lui veselie. Ori de câte ori ne întâlneam el era vesel și îmi zâmbea așa de tare încât ochii lui aproape se închideau. Îmi ținea mâna în mâna lui și îmi vorbea cu însuflețire, în timp ce stăteam în naosul bisericii. Era plin de bucurie și mă întrebam cum era posibil după așa suferință îngrozitoare.
Așa că odată l-am întrebat cum de reușește să fie așa de vesel, după toate ororile prin care trecuse. Mi-a răspuns că dintotdeauna a fost plin de veselie, de mic copil. Era cel mai mic dintre cei unsprezece copii, mezinul familiei, și foarte apropiat de mama. Mi-a spus că a simțit rugăciunile mamei chiar după moartea ei, atunci când era în închisoare.
Odată, povestea el, temnicerii i-au spus: „Soția ta a divorțat de tine și fiul tău te-a renegat”. Nu putea nicicum să verifice dacă aceasta era adevărat sau nu. Era foarte mâhnit, și i-a spus mamei în inima lui: „Mi-ai spus că vei veghea asupra lor! Acum până și tu m-ai părăsit.”
Însă, în noaptea aceea a venit la el în vis și s-a uitat la el mustrător. L-a întrebat: „Cum ai putut să crezi vreodată că te-aș putea abandona?” Dimineața următoare soția și băiatul părintelui Gheorghe au venit la închisoare cerând să-l vadă și asigurându-l că zvonurile erau false și că îl iubeau și că nu-l vor părăsi niciodată.
Eu cred că mama părintelui Gheorghe a sădit ceva vesel în el, pe când era încă în leagăn. Dragostea și încântarea ei față de el au prins rădăcină în el și au crescut puternice ca un stejar. Acea putere a fost la îndemână atunci când îi trebuia pentru a face față încercărilor. Când îl vedeam pe părintele Gheorghe zâmbind, mă gândeam că nu mă uit doar la zâmbetul său, ci și la zâmbetul mamei sale, la zâmbetul pe care el îl vedea când, copil fiind, se uita în sus la chipul ei. Era zâmbetul care se oglindea în ochii lui atunci când se uita către mama care-l iubea.
Mămicile tinere știu că a crește un copil poate fi foarte extenuant și, în anumite zile, răsplata pentru acea muncă pare foarte departe. Dar ar trebui să ne gândim că nu ne îngrijim de acel copil doar pentru acea zi, ci pentru o viață. Ceea ce facem într-o zi obișnuită așterne o temelie puternică, pe care copilul se va sprijini toată viața. Nu știm unde îi va duce viața pe copiii noștri; poate va trebui să treacă prin suferințe pe care nu le vom putea evita. Poate vor fi undeva prea departe pentru ca noi să-i putem ajuta. Dar, în grija plină de dragoste pe care le-o arătăm în fiecare zi, noi sădim ceva pentru întreaga viață. Fiecare lucru mic pe care-l facem poate să-i pregătească pentru a face față unor situații pe care nu le putem prevedea. Zâmbetul părintelui Gheorghe era o mărturie despre puterea Sfântului Duh și despre curajul și credința lui. Dar era și o mărturie despre dragostea mamei sale.