V-ați născut în URSS, în Republica Sovietică Socialistă Georgiană. Cum ați ajuns să credeți în Dumnezeu?
Familia în care m-am născut și am crescut a fost o familie morală, dar nu una credincioasă. Unul dintre principiile de bază, care în familia noastră nici nu se punea în discuție, era acela că omul trebuie să fie educat. După ce am terminat liceul, mi-am continuat studiile la Facultatea de Fizică a Universității de Stat din Moscova „M. V. Lomonosov”. Cu puțin timp înainte de a pleca la facultate, am găsit în biblioteca mătușii mele o ediție de dinainte de Revoluția bolșevică a Noului Testament și am împrumutat-o, deoarece, în opinia mea, un om educat trebuie să le știe pe toate, inclusiv Sfânta Scriptură. Când am început să citesc la Moscova această carte, am descoperit imediat că nu o înțeleg. Atunci am folosit această metodă: în fiecare zi citeam câte două capitole – un capitol din ziua anterioară și unul nou. Fără să vreau, mi-am impus regula de lectură obișnuită a unui creștin. Îmbisericirea mea a început tocmai cu această citire a Evangheliei.
Spuneți-ne câteva cuvinte despre oamenii și sfaturile care v-au influențat viața.
În viață, mai ales în tinerețe, omul are adesea mici „revelații” care, la prima vedere, au un caracter comun, de zi cu zi. Dar, dacă le ascultăm cu atenție, atunci dezvoltăm abilitatea de a le aplica în situațiile din viața reală. Chiar dacă nu putem evalua imediat semnificația lor, mai târziu vom obține beneficii evidente.
De exemplu, ce este atât de important în afirmația profesorilor noștri de fizică și de matematică, pe care am auzit-o chiar la prima oră: „Nu trebuie să vă rușinați să puneți întrebări”? Ei susțineau întotdeauna că nu există întrebări prostești, ci numai răspunsuri nepotrivite. Aș dori foarte mult să repet studenților și tuturor tinerilor de azi: Prietenii mei! Nici nu vă puteți imagina cât de multe greșeli, inclusiv greșeli istorice majore, ar fi evitat umanitatea dacă oamenii s-ar fi străduit mereu să clarifice situațiile dificile punând întrebări la timp. Iar la scara unui destin uman individual, acest obicei poate duce la revelația unor orizonturi total noi ale vieții, în mod neașteptat pentru însuși omul în cauză.
Avem astfel de „revelații” nu doar în tinerețe, ci și mai târziu, sau chiar la maturitate. Vreau să amintesc unul dintre sfaturile povățuitorului meu duhovnicesc, Mitropolitul Daniel, pe care l-am primit când eram deja preot: trebuie să asculți cu atenție cererile oamenilor și, după posibilități, să le împlinești cât mai precis posibil, nici mai mult, nici mai puțin. Știm cu toții că „dușmanul binelui e mai binele”, iar în viața de zi cu zi „prea” și „peste” pot face mai mult rău decât să ajute. „Fiecare cuprinde după măsura sa” – ne repetă adeseori Sfânta Scriptură – și datoria omului este să învețe să pună în practică acest cuvânt, după putere.
Am început răspunsul meu vorbind despre necesitatea de a pune întrebări. Acest sfat l-am auzit încă din tinerețe. Mulți ani mai târziu am fost suficient de pregătit pentru a primi de la Domnul întregirea firească a lucrării duhovnicești pe care o începusem astfel. De data aceasta am primit cuvântul de la Patriarhul-Catolicos al Întregii Georgii, Ilie al II-lea, în ziua hirotonirii mele ca preot. La întrebarea despre cum ar trebui să încep să-i spovedesc pe oameni, el mi-a răspuns că trebuie să-i ascult cu atenție!
Care este potențialul tinerilor? Ce pot face ei în mod special? Care credeți că este boala spirituală cea mai acută a tinerilor și cum poate fi ea vindecată?
Răspunsuri la toate întrebările pot fi găsite în Biblie. Psalmistul, Regele David, imploră pe Domnul să-i ierte în special păcatele tinereții sale: „Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni, Doamne!” (Psalmi 24, 7).
Tinerii ar trebui să se folosească de acele daruri pe care Domnul le dă omului la această vârstă: capacitatea de a-și însuși rapid noi cunoștințe, capacitatea organismului de a rezista la „suprasolicitările” pe care le cere uneori însușirea completă și în profunzime a profesiei, fără consecințe grave.
De multe ori se spune că la tinerețe este mai ușor să-ți exprimi dezacordul și protestul față de viciile societății. Unii explică aceasta prin faptul că tinerii sunt la început de drum și nu au obligații familiale, de serviciu, sau alte obligații de natură socială și materială. Ei cred că tocmai în aceasta constă rolul de avangardă al tinerilor în dezvoltarea societății. Deseori studenții acționează în semn de protest și, vrând-nevrând, acționează în favoarea anumitor forțe politice. Cred că acest mod de acțiune este greșit. Desigur, tinerii ar trebui să privească întotdeauna înainte. Tinerețea ne este dată tocmai ca un timp pentru a pune întrebări și a căuta răspunsuri. Dar esența acestui proces în niciun caz nu ar trebui să se transforme într o negare de dragul negării. Sarcina principală a unui tânăr este cunoașterea lumii, a măreției acesteia, a legilor ei, a modului înțelept în care ea a fost făcută de către Creator și conștientizarea darului dat omului în raport cu toate vietățile de pe pământ – capacitatea de a gândi. O astfel de lucrare mentală și duhovnicească va duce inevitabil la cel mai important rezultat – conștientizarea responsabilității personale pentru propriul destin, pentru destinul propriei țări și chiar al întregii umanități, în măsura în care tu, personal, contribui la vistieria existenței. Stabilind în acest fel misiunea sa, noua generație va fi în stare să-și exprime în mod corect și convingător opiniile și principiile sale de organizare a societății și să lase propria urmă în istorie.
Sarcina educației este tocmai de a-l învăța pe adolescent să-și folosească timpul dat lui în această lume cât mai eficient posibil, să primească o educație bună și să nu-și irosească rezervele puterilor vitale pentru lucruri și evenimente secundare. Astfel, cea mai periculoasă și cea mai răspândită slăbiciune în rândul tinerilor este trândăvia, pierderea timpului cu deșertăciuni, nefructificarea propriului potențial, mai ales dacă aceasta se întâmplă prin comiterea păcatelor de moarte, din categoria cărora fac parte și patimile predominante ale societății moderne. Nimeni nu scapă de unul singur de aceste ispite, dar cei chibzuiți întotdeauna o iau înaintea „fecioarelor nebune”, înțelegând aceasta la momentul potrivit și cerându-I ajutor lui Dumnezeu, prin Biserică. Nu întâmplător chiar și proorocul David plânge pentru slăbiciunile sale și Îl roagă pe Dumnezeu să-l elibereze de patimile care conduc voința sa de om. La această vârstă te poți feri de vicii și ispite doar dedicându-te complet studiului, strădaniei de a fi cât mai bun în viitoarea profesie și creșterii în lucrarea duhovnicească.
Cum putem păstra elanul și hotărârea de a face bine din tinerețe de-a lungul întregii vieți?
Domnul le spune ucenicilor Săi: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Același gând, în cuvintele unui om modern, l-a exprimat genialul regizor rus Andrei Tarkovsky: „Omul care și-a încălcat propriile principii o singură dată, nu va mai fi în măsură să păstreze curăția atitudinii sale față de viață în viitor. Când regizorul spune că face un film «de mâna a doua» pentru a filma apoi acel film la care visează, el vă înșeală. Și, ce e mai rău, se înșeală pe sine însuși. El nu va filma acel film al său niciodată. Nu există minuni! Mai exact, timpul minunilor a trecut pentru el”.
Dacă omul alege corect sistemul său de valori din tinerețe, dacă încearcă să caute și să-și înțeleagă menirea, dacă pune chemarea inimii mai presus de toate și nu-și încalcă principiile, atunci el va putea păstra aceste valori pentru întreaga sa viață. Pentru a păstra entuziasmul și dăruirea pentru bine din tinerețe și până la sfârșitul vieții, trebuie să fim sinceri și să încercăm să evităm compromisurile cu conștiința, chiar dacă acestea nu ar fi cunoscute nimănui.
Cum poate un tânăr să se pregătească pentru viața de familie?
În Biblie se spune: „Femeia bună este parte bună și este dată câștig celor care se tem de Domnul” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 26, 3).
Uneori mi se adresează cu o astfel de întrebare tineri sau tinere care vor să se căsătorească. Și atunci când, drept răspuns, le pun anumite întrebări la care nu se așteaptă, adeseori se dovedește că ceea ce caută aceștia, de fapt, nu este o familie. În primul rând, omul trebuie să știe ce este o familie și dacă el își dorește cu adevărat așa ceva. În Sfânta Scriptură, în special în Epistolele Apostolului Pavel, sunt prezentate în profunzime esența familiei și responsabilitățile reciproce ale soțului și ale soției, relațiile dintre copii și părinți. Noi, preoții ortodocși, putem da sfaturi eficiente numai creștinilor – tinerilor care au aceeași credință ca și noi. Astfel, primul, cel mai important și general valabil sfat, pentru orice situație din viață, este următorul: trebuie să fim creștini ortodocși zi de zi, într-un mod din ce în ce mai profund. De exemplu, trebuie să alocăm sistematic timp pentru studiul consecvent al Scripturilor. Atunci toată imaginea de ansamblu a vieții noastre se va construi într un mod armonios. În primul rând, vom dobândi înțelegerea corectă a circumstanțelor vieții, iar apoi și capacitatea de a acționa independent, astfel încât rezultatul obținut să nu fie neașteptat și dureros, ci să fie răsplata pentru judecata cumpănită și munca dusă până la capăt cu răbdare.
Cum poate discerne un tânăr dacă are vocație pentru viața monahală? Vorbiți-ne despre scopul și rolul monahismului astăzi.
În primul rând, trebuie să înțelegem că percepția despre viața monahală a unui om care nu a fost niciodată la mănăstire este diferită de realitatea obiectivă. Un astfel de om își poate doar imagina cum ar putea fi aceasta. Astăzi, a avea o înțelegere completă asupra esenței monahismului este posibil doar pentru acei oameni care ei înșiși trăiesc această viață de ani de zile. Chiar și acest lucru uneori nu este suficient.
Pentru a ajunge la mănăstire, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, este în mod obligatoriu necesară binecuvântarea povățuitorului duhovnicesc. Pentru aceasta, în primul rând, trebuie să avem un povățuitor duhovnicesc, pe care, din păcate, mulți dintre creștinii de astăzi nu îl au. A avea un singur povățuitor duhovnicesc, a-i pune acestuia toate întrebările lumești și duhovnicești și a primi de la el răspunsuri satisfăcătoare, a cere de la el binecuvântare pentru orice lucru și pentru fiecare nou început, a te ruga pentru el și a fi încredințat că și el se roagă pentru tine ca pentru fiul său duhovnicesc – aceasta este prima etapă a vieții duhovnicești prin care trece drumul către mănăstire.
Pentru o viață bisericească deplină, fiecare creștin trebuie să viziteze o mănăstire pentru câteva zile, din când în când, în special în timpul postului, și să facă acolo ascultare. Nu știu cum să transmit în cuvinte sau cu ce să compar bucuria pe care o simte în acel moment sufletul omului, mai ales dacă este vorba de un adolescent pe care în mănăstire toți îl tratează ca pe un adult. Imaginați-vă, de exemplu, un tânăr care visează să devină fotbalist și căruia i se permite să ia parte la antrenamentele echipei naționale de fotbal. Depinde de mulți factori dacă el va deveni un fotbalist profesionist sau nu, dar experiența comunicării cu adevărații fotbaliști îi va modela pentru toată viața atitudinea față de acest joc.
Călugărul se dedică în totalitate lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă doar o ascultare oarbă față de rânduiala mănăstirii, ci și descoperirea înlăuntrul său a noi și noi daruri duhovnicești, a noi talanți, și aducerea acestora la altarul dumnezeiesc. Posibilitatea unei astfel de investigații complete și a deschiderii lăuntrice totale pentru slujirea lui Dumnezeu există doar în mănăstire. De aceea, monahismul este fundamentul iconomiei mântuirii neamului omenesc. Viața monahală este idealul vieții creștine și, în opinia mea, toți creștinii trebuie să se orienteze după ea și, din când în când, să-și „sincronizeze ceasurile”.
Creștinii ortodocși din secolul XXI se confruntă cu o mare problemă, cu o mare provocare: dezbinarea. Noi suntem reprezentanții diferitelor biserici locale și nu știm aproape nimic unul despre celălalt. Noi credem în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, ne împărtășim din același Potir, dar știm puțin despre problemele vitale curente ale celorlalți, ca să nu mai vorbim de problemele cu rădăcini istorice. Suntem datori să ne iubim cu adevărat și să ne sprijinim reciproc, iar pentru aceasta avem nevoie de știri „de la sursă”, și nu din rapoartele mass-media, despre situația libertății de credință în Siria, Kosovo, Ucraina, în anumite teritorii ale Georgiei și în alte părți.
La baza evaluării de către noi a oricărui eveniment trebuie să fie principala poruncă creștină – dragostea. Orice confruntare între grupuri de oameni din cadrul Bisericii, care este justificată prin „căutarea dreptății”, nu este nimic altceva decât o schismă, care nu are nimic de-a face cu iubirea creștină. Ne învață acest lucru atât istoria Bisericii, cât și istoria omenirii, în general. Desigur, mărturisirea și martiriul nu sunt un lucru nou pentru Biserică, dar noi suntem datori să cunoaștem adevărul unii despre alții și să îl transmitem maselor de oameni, deoarece adevărul, după cum ne arată experiența istoriei, este cea mai mare victimă a războiului. Acest lucru este important nu doar pentru a opri certurile, ci are o mare importanță pentru viitorul omenirii.