În presa culturală de la Chișinău, România mai este numită „Țară”, cuvânt scris cu majusculă, tocmai pentru a sugera ideea de apartenență, faptul că Basarabia este doar un colț din „țara mare de peste Prut”…
Un punct de referință permanent
Adevărul este că România totdeauna a fost un punct de referință pentru Basarabia, indiferent de regimul politic și de perioada istorică la care vrem să ne referim.
Chiar și în cei 106 ani de regim țarist (1812–1918), când ființa națională a românilor basarabeni s-a aflat în „cel mai negru întuneric”, contactele culturale dintre cele două maluri ale Prutului fiind ca și inexistente, orice manifestare de viață românească constituia un eveniment. Astfel, cele câteva turnee ale Teatrului din Iași au fost o revelație pentru basarabeni. Ioan Doncev relata pe la 1863 că spectacolele de binefacere date la Chișinău de trupa lui Teodorini au avut un mare succes: „I-au convins pe basarabeni că și în limba română sunt multe lucruri interesante, național atrăgătoare”.
Grigore Cazacliu, tovarășul lui Mihail Sadoveanu în călătoria sa prin Basarabia la 1919, își amintea că pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când era elev la Liceul tehnic din Soroca, împreună cu alți „feciori de răzeși și mazâli”, au mers la spectacolul prezentat în aer liber de Teatrul din Iași. Atunci, un actor pe nume Bobescu le-a vorbit pentru prima dată despre originile lor românești: „Într-o după-amiază, sub copacii umbroși din grădina publică, nu știu cum s-a făcut că ne-am trezit în jurul lui Bobescu. El vorbea, noi ascultam. Ne spunea despre Moldova de dincolo de Prut și despre 1812; despre eroica istorie a strămoșilor noștri, despre veacurile de tristețe; despre nefericirea neamului rupt în patru vânturi, sub stăpâniri străine. Ne vorbea despre scriitori și poeți și despre nădejdile viitorului. Acest rătăcitor actor de provincie a fost cel mai ascultat profesor de istorie al nostru, într-o după-amiază de vară, în umbra înstelată de lumină, pe când șepcile rusești ale cinovnicilor foiau în toate părțile pe alei. […] Atunci întâia oară am simțit că-mi bate cu grăbire inima pentru ceva scump și tainic. După plecarea lui ne-am alcătuit în societate ș-am început a căuta cărți românești…”
Ceva mai înainte, în septembrie 1841, în contextul în care limba rusă uzurpase toate sferele vieții publice, iar româna fusese izgonită de peste tot, reprezentanții nobilimii basarabene cereau lui P. Fiodorov, guvernatorul militar al Basarabiei, ca în școlile ținutale să fie predată și limba română ca materie de studiu, iar manualele să fie aduse de peste Prut, din Moldova și Valahia, urmând ca să fie procurate din suma obștească, adunată anual de la moșieri. Răspunsul firește că a fost negativ.
În anii de comunism feroce, în perioada sovietică, când de-a lungul Prutului era întinsă sârma ghimpată, râul fiind o apă imposibil de străbătut, și atunci, sau mai ales atunci, România oferea, în surdină, un model cultural și identitar pentru mulți tineri basarabeni. Cu atât mai mult cu cât regimul inventase între timp o nouă identitate, moldovenească, și o nouă limbă „moldovenească”, ambele fiind concepute ca alternative la identitatea românească și la limba română.
Ideologia oficială, a Partidului Comunist, crease și un nou tip de cetățean – homo sovieticus, omul nou, care nu avea patrie, nu avea identitate și nici religie, care nu trebuia să-și cunoască rădăcinile, fiindcă acestea îi fuseseră ocultate.
În acest context, până în 1989 era aproape un act de curaj să citești cărți românești, să asculți muzică folk românească, să scrii cu alfabet latin. Întrucât la Chișinău nu exista carte românească, mergeam la Odessa ori la Kiev ca să ni le procurăm. Pe la căminele studențești se făceau adeseori raiduri, în timpul cărora cărțile achiziționate de noi cu atâta efort erau sechestrate. Deci, și atunci valorile românești erau privite cu sfințenie.
Îmi amintesc că, studentă fiind la Universitatea de Stat din Chișinău, ne adunam pe ascuns într-o cameră de cămin și, cu ușa încuiată, cu sonorul dat încet, ascultam colindele lui Ștefan Hrușcă, piesele lui Vasile Șeicaru sau recitam cu jumătate de voce Doina lui Eminescu, Graiul neamului de George Coșbuc, Mistrețul cu colți de argint a lui Ștefan Augustin Doinaș…
În vara lui 1989 au început să vină la Chișinău formații românești, teatre din România, ceea ce pentru noi constituiau adevărate evenimente culturale.
Din 1990, Statul român a început să ofere burse de studii. Liceeni, studenți, doctoranzi au beneficiat de sprijin financiar pentru a-și putea face studiile în Țară. Ce șansă extraordinară am avut cu toții!
Basarabia ar trebui ajutată să devină conștientă de sine
Așa cum spuneam, de-a lungul secolului al XIX-lea, numit și secol al naționalităților, basarabenii și-au dus existența într-o izolare completă față de restul teritoriilor românești și față de țările europene, în general, ceea ce le-a obstrucționat cultivarea unei conștiințe identitare românești. Or, cum se știe, secolul al XIX-lea a fost decisiv pentru constituirea naționalităților și a conștiinței naționale în toată Europa.
Nu întâmplător, cu ocazia actului istoric al Unirii din 1 decembrie 1918, Onisifor Ghibu constata că dintre toate provinciile românești, Basarabia era singura care, „în ceasul revenirii ei la patrimoniul național, nu a adus pe altarul acestuia aproape nicio instituție de cultură și de viață națională”. În timp ce Transilvania intrase în România Mare având o Biserică națională, cinci seminarii teologice (cu rang de academii), licee, școli comerciale și mii de școli primare românești, un Partid Național Român, organizat ca „o cetate a credinței și a naționalismului”, o presă cu tradiție de aproape un secol, organizația culturală ASTRA, care „oțelise sufletul și mintea întregii națiuni române” și tot astfel și Bucovina, deși în proporții mai reduse, Basarabia s-a prezentat la apelul istoric „lipsită de tot ce constituie caracteristica unui popor conștient de misiunea lui în lume: vechea moștenire a lui Ștefan Vodă se reîntorcea din seculara-i întemnițare cu Biserică rusească, cu școală rusească, cu politică rusească, cu organizații economice rusești”.
Spre deosebire de restul provinciilor românești, unde intelectualii aveau experiența unei lupte îndârjite și consecvente pentru menținerea drepturilor strămoșești prin promovarea culturii și a ideologiei naționale, fiind în același timp modele de demnitate națională pentru restul populației, în Basarabia, elitele locale, dimpotrivă, au fost asimilate și rusificate.
Pe la începutul secolului al XX-lea, Arhimandritul Gurie Grosu, viitorul Mitropolit al Basarabiei, scria: „Moldovenii învățați, boierii, preoții au încetat a se simți moldoveni; în familiile lor vorbesc numai rusește, limba rodnică au uitat-o. De moldoveni ei socot numai pe norodul de jos, pe țăranii «mojici», uitând că și ei sunt tot moldoveni, numai învățați rusește, culți. Mulți din intelighenția moldovenească se rușinează a se cunoaște pe sine de moldoveni, înțelegând sub numele de «moldovan» numai pe țăranul uitat – iară ei înșiși nu mai sunt țărani, ci intelighenți și drept aceea nu mai sunt nici moldoveni”.
Căpitanul Aurel Gheorghiu consemna la 1919 că doar țărănimea care vegeta în întuneric, își mai păstrase identitatea, dar o identitate vagă și locală, care îi stârnește autorului cuvinte de compătimire: „Acest neam blând din fire, pașnic, fără școli unde să-și deschidă mintea, fără legi cinstite, care să îl apere de obida boierului și a cinovnicului, fără teascuri de tipografii, cari să-i pună la îndemână putința de a-și împărtăși dorurile, nevoile și frumusețile limbii, fără drumuri cari să-i înlesnească desfacerea prisosului produselor sale și lipsit cu desăvârșire de conducători sufletești, cari să-i întrețină necontenit legătura cu Patria-mumă, nu e de mirare zic, dacă conștiința națională a fost învăluită cu totul în acel întuneric de nepătruns pe care numai Unirea a putut ca să-l împrăștie”.
Prin urmare, România trebuie să țină cont de faptul că Basarabiei îi lipsește lecția istoriei și, deci, conștiința de sine, fiindcă între Prut și Nistru nu a existat o continuitate logică, evolutivă în educarea conștiinței naționale românești. Exceptând perioada interbelică, adică cei 22 de ani când Basarabia a făcut parte din România Mare și primii ani de democratizare și de independență (1989–1994), în Basarabia nu s-a impus un proiect coerent de afirmare a identității românești și de promovare a limbii române în societate.
Dacă regimul comunist a generat în România o răsturnare a sistemului de valori tradiționale, urmărind să abolească morala și credința strămoșească, în Basarabia situația a fost cu mult mai grea: identitatea a fost falsificată, religia a fost ocultată, ființa națională a fost aproape distrusă. În 1940, o parte din intelectuali au trecut Prutul, iar cei care au rămas au fost deportați în Siberia. Preoții au fost exterminați în vara anului 1940. După 1945, bisericile au fost închise, mănăstirile transformate în ospicii sau grajduri, unde și unde mai exista câte o parohie…
Străbunicul meu de pe linie paternă, Vasile Lozovanu, a fost dus la Irkutsk în 1948 (unde a stat până în 1954) pentru simplul fapt că a fost primar în comuna Ciorești, județul Lăpușna. Întâmplarea a făcut că el fusese primar și în timpul Imperiului Țarist, înainte de 1918, dar Statul român nu l-a deportat pentru asta. Dimpotrivă, apreciindu-i calitățile organizatorice, înțelepciunea nativă și nivelul de pregătire, l-a repus în funcție… Or, de la Irkutsk el îi scria bunicii mele, Vera, scrisori care începeau cu Doamne ajută! și se terminau cu Dumnezeu să vă aibă în pază! Acesta putea fi un act de curaj într-o lume devenită atee, într-o lume din care Dumnezeu fusese izgonit și credința batjocorită.
Rămasă fără intelectuali, Basarabia a rămas fără modele autentice. Activiștii de partid de după război nu doar că nu știau românește, ci uneori erau analfabeți. Însă ei se erijau în noile elite. În acest context de impunere a unor false valori, cetățenii au devenit derutați, pierduți, fragili, manipulabili, asimilați lui homo sovieticus, niște persoane complexate, nesigure pe sine, cărora li s-a amputat memoria istorică. În felul acesta a fost pervertit sufletul basarabean, fiindcă s-a lucrat la esențe.
Într-un cuvânt, Basarabia a rămas în urmă, iar România trebuie să o ajute să recupereze secolul al XIX-lea, al naționalităților, să o stimuleze să se redescopere pe sine, să devină conștientă de sine și de valorile românești, de propriul său potențial spiritual. Ar trebui refăcută experiența interbelică.
Este vorba de o investiție pe termen lung, investiție ce trebuie făcută în tineri. Cât mai mulți tineri, elevi și studenți de peste Prut ar trebui să vină măcar o dată pe an la Mănăstirea Putna. De fapt, cred că orice basarabean conștient de sine ar trebuie să facă un pelerinaj la Mănăstirea Putna.
Mai multă empatie sufletească
Dat fiind trecutul său, Basarabia se confruntă și astăzi cu o derută identitară, cu lipsa de închegare a românismului la nivelul mentalului colectiv. Sufletul basarabean încă nu s-a trezit complet. Dacă în perioada interbelică lucrurile s-au redresat puțin, iar basarabenii au început să se redeștepte din amorțeala indusă în timpul Imperiului Țarist, tăvălugul comunismului a șters cu buretele orice urmă de conștiință românească, inducându-le în subconștient ideea că ei ar fi altceva decât românii, că ar vorbi o altă limbă, chiar dacă asemănătoare cu româna, dar, totuși, deosebită.
Cu tot entuziasmul Podului de flori din 1989 și a stării de efervescență din primii ani postdecembriști și tot ce a urmat după aceea, adevărata reîntâlnire dintre România și Basarabia încă nu s-a produs. Nu mă refer la partea materială. Mai curând decât sprijin economic, România ar trebui să fie mai aproape sufletește de Basarabia, să o simtă cu inima, să empatizeze cu sufletul său.
Parafrazându-l pe Mitropolitul Antonie de Suroj: „Dacă am putea, dacă am ști să ne întâlnim între noi cu dragoste simplă, din inimă, omenească. În lumina Evangheliei să ne gândim la fiecare întâlnire, nu ca și cum oamenii s-ar ciocni și apoi s-ar despărți, ar trece unul pe lângă celălalt fără să bage de seamă”. Ca în parabola evanghelică, România trebuie, ca și samarineanul, să-și oprească privirea asupra fiecărui basarabean, să nu lase pe nimeni să treacă nebăgat în seamă, și când ascultă – să asculte, nu doar să recepteze sunetele cuvintelor. Și împreună să-L întâlnim pe Hristos, cu săltare de bucurie, cu nădejdea că până și cel mai sărac, indecis, nesigur basarabean are pe cineva dintre frații români care crede în el fără capăt, fără margini. Să încercăm deci să ne întâlnim așa cum ne învață Apostolul Pavel: „Primiți-vă unii pe alții precum și Hristos v-a primit pe voi” (Romani 15, 7), fără să așteptăm ca basarabenii să devină mai buni, mai asemănători nouă, mai aproape de noi, ci așa cum sunt – căci „dacă îl cuprinzi pe om cu incendiul dragostei, el se va schimba, se va despietri, va deveni om”.