O campanie pentru tineri
Fiind profesor la un liceu din București, am avut ocazia în activitatea mea să observ un paradox al sistemului de învățământ. Predau fizică. Într-o zi terminasem de predat gruparea rezistoarelor electrice. Vreo trei băieți erau apatici și total nepreocupați de ceea ce încercam să le prezint cu toate că mă străduiam din răsputeri ca discursul să fie adecvat și atractiv, împănat cu glumițe și analogii. Mă simțeam frustrată și în minte îi culpabilizam pe acei băieți imaginându-mi că au stat până noaptea târziu la jocuri pe calculator. Dezamăgirea mea îmi justifica o formă latentă de abandon concretizată în gânduri de genul: „eu mă străduiesc pentru ei și lor nici nu le pasă” sau „eu am făcut tot ce se putea, dar cu copiii ăștia nu se poate face nimic”. În fine, se sună de ieșire. În pauză, surprind conversația lor, în care își povesteau cu amărăciune lipsa comunicării cu tații lor, tensiunile din familie.
Această conversație m-a tras cu viteză din spectrul gândurilor mele. M-am uitat pe tablă și am văzut niște simboluri abstracte, niște dreptunghiuri cu linii între ele și dintr-o dată tot ceea ce făcusem acolo mi se părea absurd. Am realizat atunci paradoxul despre care aminteam anterior: acești copii au probleme grave existențiale nerezolvate. Mulți, extraordinar de mulți au părinții despărțiți sau plecați din țară, mulți au asistat la drame și abuzuri, la conflicte și zbateri, la tot felul de manifestări pe care această lume în care trăim ni le pune înainte. De partea cealaltă a catedrei: noi, intelectualii. Circa 13 intelectuali se perindă săptămânal prin fața lor și toți au pretenția să le comunice o informație cu caracter teoretic care n-are nicio legătură cu viața lor concretă. Și atât de rar unul dintre acești pedagogi pregătiți și școliți, unul dintre acești oameni care se presupune că au vederi înalte asupra vieții se oprește din discursul lui steril pentru a se apleca un moment asupra problemelor grave ale generației de tineri supuși unor presiuni la care nu sunt pregătiți să facă față.
Iată de ce, când am fost invitată să-mi aduc aportul la un proiect care ar putea să contribuie măcar puțin la aprinderea unei speranțe pentru tinerii mei elevi, m-am bucurat.
De altfel, cred că noi, generațiile care am trecut prin școală în alte vremuri, într-o lume care era parcă puțin mai firească decât cea de azi, avem datoria să mărturisim, să le arătăm acestor tineri că se poate trăi și altfel decât le arată măscăricii și amazoanele circului televizat și computerizat.
Activitatea mea de voluntariat a început cu participarea la o campanie pentru sprijinirea femeii în criză de sarcină, inițiată de Asociația Pro Vita București. Când a trebuit să merg pentru prima dată în cadrul proiectului în fața unor elevi, aveam ca sarcină să le vorbesc despre contracepție și avort având la dispoziție patru întâlniri de câte o oră de curs în patru săptămâni consecutive.
Mi-am pus problema cum să abordez aceste întâlniri și ce teme să discut cu elevii astfel încât să-i sensibilizez și să-i responsabilizez fără a-i răni. Mi-am dorit să am cu ei o comunicare ca aceea pe care o au ei între ei stând la terasă cu o bere în mână. Acolo, fie că sunt, fie că nu sunt de acord, dialogul este real, viu și autentic. Fiecare dintre interlocutori îl ia pe celălalt în serios și se străduiește să înțeleagă punctul lui de vedere.
Mi-am propus ca primă temă Iluzia, pentru că mi-am dat seama că ei au deja opinii referitoare la iubire, intimitate, familie, copii etc., iar dacă eu vreau ca ei să ia măcar în calcul posibilitatea unei alternative la ceea ce li se prezintă mediatic despre aceste concepte, trebuie să-i fac să conștientizeze că ceea ce cred azi se poate dovedi mâine a fi o iluzie. M-am gândit să-mi ordonez cronologic temele. Așa că în următoarele întâlniri am vorbit despre Dragoste, apoi Sexualitate și, în fine, Concepție și contracepție.
După prima serie de întâlniri cu elevii am constatat că succesiunea temelor nu era cea mai fericită. Și că prezentarea despre dragoste îi plictisea îngrozitor. Atunci mi-am dat seama că succesiunea pe care mi-am imaginat-o eu ca fiind cea firească (Dragoste – Sexualitate – Concepție) nu se potrivește generației lor. Ei sunt copiii care undeva pe la clasa a 5-a cel târziu primesc de la mama și tata un computer conectat la internet, instalat pe biroul din camera personală. Curiozitatea este mare, mulți părinți nu știu că accesul nelimitat la internet reprezintă un pericol și astfel ajungem în situația în care băieți de clasa a 6-a, întrebați dacă le plac fetele, zic: „nici vorbă, fetele sunt niște sclifosite”; în schimb, dacă îi întrebi despre sex, știu tot. Cu alte cuvinte, tinerii de azi se familiarizează mai întâi cu noțiunea de sex și abia mult mai târziu își pun problema iubirii. De aceea, am modificat și eu succesiunea prezentărilor astfel: Iluzie și realitate; Sexualitate; Concepție și contracepție; Dragoste.
Tot în întâlnirile cu tinerii s-a cristalizat necesitatea unei a cincea prezentări, pentru că, atunci când elevii înțelegeau situația problematică în care ne aflăm, întrebau: „Bine, și care e soluția?” Așa că am adăugat și o prezentare cu titlul Soluții în care vorbim despre fericire.
De aici am început. Ulterior mi-au fost solicitate prezentări despre dependența de calculator sau despre fumat și droguri. Am avut ocazia, de patru ani, de când desfășor această activitate, să vorbesc cu elevi, părinți și profesori. Totdeauna am fost primită cu bunăvoință, pentru că toți factorii implicați în educația tinerilor și chiar ei înșiși, tinerii, sunt îngrijorați de ce se întâmplă, dar nu știu cum să facă față valului de tentații.
Ceea ce a debutat ca o campanie pentru sprijinirea femeii în criză de sarcină a devenit în câțiva ani, și prin aportul unor oameni deosebiți din toată țara, o campanie pentru tineri, pentru revenirea la firesc, pentru decență și modestie, pentru întoarcerea de la pofta carnală la tandrețea poetică, pentru o viziune înălțătoare asupra vieții și asupra omului.
Cea mai mare mulțumire mi-o aduce în prezent grupul de voluntari care s-a cristalizat din rândul elevilor de liceu, la inițiativa lor. E vorba despre un număr de circa 40 de tineri, majoritatea din București, dar și din Brașov, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Sibiu și Râmnicu Vâlcea. Plănuim împreună întâlniri, tabere, prezentări sau pur și simplu conversații amicale. Una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele este prilejuită de timpul pe care-l petrec cu ei în iubire și-n comuniune, pentru că fiecare dintre noi, mari sau mici, tânjește – nu-i așa? – după sentimentul de apartenență, după starea de unire în care sufletul se simte acasă.
Mulți oameni mă întreabă care sunt rezultatele pe care le-am obținut. Eu nu reușesc să cuantific rezultate. Sunt elevi care rămân la finalul prezentărilor pentru a mă felicita și a-mi spune că informațiile pe care le-am transmis sunt importante. Dar nu am nicio certitudine că acești elevi vor lua decizia corectă atunci când viața îi va pune în fața unor conjuncturi problematice. Am întâlnit și elevi care și-au manifestat dezacordul total față de ceea ce încercam eu să le transmit. Un astfel de elev a ieșit în timpul prezentării, trântind ușa. Cu toate acestea nu pot să consider prezentarea mea un eșec în cazul lui, pentru că ceea ce am văzut eu era doar o reacție de moment; nu știu cum va lucra mai departe Dumnezeu în inima acelui copil.
Ceea ce pot eu să măsor nu sunt rezultate, ci reacții. Dar și acestea pot fi motivante uneori. Așa a fost în cazul unor elevi de clasa a XI-a din Râmnicu Vâlcea care, vădit emoționați, au rămas nemișcați în bănci după cinci ore de prezentări, deși îi anunțasem că pot pleca acasă.
O altă reacție care m-a emoționat a fost cea a unui tânăr student, participant la o tabără studențească în care am vorbit tinerilor. El asistase la prezentările mele cu câțiva ani în urmă, pe când era elev de liceu. La finalul prezentărilor din tabără, cineva din sală m-a întrebat dacă activitatea mea are efect asupra tinerilor cu care mă întâlnesc. Eu nu am știut să răspund și atunci studentul s-a ridicat în picioare și a spus simplu: „Asupra mea a avut!”