S-a produs o răsturnare a sistemului de valori voită
După invazia rusească din 1944 – că nu pot să o numesc altfel – s-a produs o răsturnare a sistemului de valori voită. Evident, cu intenția de a se tăia rădăcinile simțământului național. Era foarte clar pentru oricine fusese educat cum fusesem noi, generația mai veche, în spiritul tradițional. Atunci s-a făcut confuzia enormă la școala aceea de scriitori, la pepiniera aceea de condeieri, cum spunea Sadoveanu. Vă aduceți aminte ce se petrecea? N-aveau voie să citească Rebreanu, Arghezi, ca să nu mai vorbesc de Ion Barbu, mă rog, tot felul de interdicții. Cei mari erau excluși.
La un moment dat am încercat noi să punem în operă, cât de cât, un firav sistem de valori într-o perioadă de deschidere, atunci între 1967–1972. Am introdus în circulație niște nume, pe Mircea Eliade, pe Vulcănescu. După cum știți, cu tertipurile de rigoare, fiindcă altfel nu se putea. Îi publicam ba în revistele noastre, ba punând un citat în chip de apărare pe pagina întâi și după aceea inserând acele lucruri admirabile, ce erau interzise. Am voit atunci să refacem, atât cât era cu putință, un sistem de valori.Am nădăjduit ca după revoluție să se petreacă într-adevăr o repunere, o „restitutio in integrum” a scării de valori a culturii și spiritualității românești. Sigur că s-a încercat și se încearcă. Au fost scoși din uitare mari scriitori, ca de pildă Vasile Voiculescu.
Dar cinci, șase ani e încă mult prea puțin pentru cincizeci care aproape au îngropat un sistem de valori. Așteptam de la cei trecuți de 55–60 de ani, așa, cu nesaț, cu nerăbdare, o multitudine de tentative de toate tipurile pentru a impune tinerilor o disciplină a lecturii, o disciplină a selecției lecturii.
Ne-a năpădit această avalanșă a mediei, această catastrofă, după părerea mea. Eu sunt total împotriva mass-mediei. Nimic n-a putut să facă mai rău sufletului românesc. Poate până acum n-a produs atât rău, pe cât va genera de acum încolo. Ce programe culturale reale vedem noi la televiziune? Ce transmit televiziunile? Nu nonvalori, ci lucruri de care ne-am fi îngrozit între cele două războaie. Cine operează selecția? Eu întreb tot timpul. Cine vede? Nu mai vorbesc de presa scrisă. Am și abandonat lectura presei, pentru că mi se face rău. Nu pot să văd o revistă fără o femeie goală sau știu eu ce altă năzdrăvănie. „Ca să se vândă”, mi s-a spus. Ei bine, în condițiile astea e greu să reconstitui un sistem de valori. E aproape imposibil când mergi pe linia acceptării totale a unor lucruri de divertisment; și încă ce divertisment!
Extras din interviul acordat de Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga la 1 octombrie 1995,
publicat în volumul „Credințe, mărturisiri, învățăminte”, ed. Nicodim Caligraful, 2013
Cartea este instrumentul perfecționării noaste
Pentru mine cuvântul ca logos este fixat și explicitat în carte. Cartea este prietenul nostru, cartea este instrumentul perfecționării noastre. Noi nu ne putem perfecționa în afara cărții. Am spus-o în repetate rânduri, nu m-a crezut nimeni, dar o să mă creadă mai târziu. Pentru moment se vede lipsa de cultură la tineretul care astăzi se ocupă în special de domeniile mediatice, de spectacolele imaginii și așa mai departe. Entuziasmul general pentru imagine este enorm, al meu este mult mai puțin… Imaginea pentru mine este imaginea din altă parte, imaginea fixată, imaginea luminată de inspirația artistului mare. Sigur că iubesc muzica la fel de mult cum o iubeam odată, trebuie să spun așa, ca o mică mărturisire, că am fost alături de mari spirite ale neamului nostru. Sunt un om care crede în tradiție, care crede în continuitatea creativității unui neam, și nădăjduiesc că ceea ce mi se pare astăzi a fi o criză va fi o chestiune tranzitorie, și că ne vom reîntoarce la valorile care constituie pentru noi marea noastră mândrie.
Mă gândesc la Eminescu – mulți dau din umeri, nu-l cunosc sau au complexe, ori, cine știe, e o modă –, un geniu specific pentru neamul nostru, un geniu de sinteză, un geniu care a umblat prin mai toate colțurile lumii și a scos opera lui magnifică, și totuși e puțin cunoscut în străfunduri. Mă gândesc la Brâncuși, care din satul Hobița s-a dus pe jos la Paris și a răsturnat toată sculptura secolului XX. Mă gândesc câteodată, punând alături de Coloana Infinitului și o altă coloană, Columna lui Traian, că istoria noastră e figurată acolo iar spiritul nostru căutător de absolut, ca Eminescu, este exprimat de Brâncuși în Coloana Infinită. Deci iată, între două coloane se desfășoară viața noastră, istoria noastră și misiunea noastră ca popor. Evident, pe lângă aceste două nume pe care le-am pomenit, Eminescu și Brâncuși, nu poate lipsi Enescu. Enescu în Oedip – ca și Eminescu în toată opera lui – a făcut o sinteză a muzicii noastre din sud-estul Europei: a pus folclor românesc, a pus muzică veche grecească, a mai pus și Brahms – cum i s-a imputat mai în toate operele lui –, a pus și Gabriel Fauré, a mai pus și Mahler, dar mai puțin. Suntem într-o triadă genială venită dinspre lumea satului – un lucru foarte frumos și foarte interesant, un adevăr care a știut să fie perpetuu pentru noi –, numai că în momentul de față nu prea mai avem sat. S-ar putea oare reface? Nu știu. Ce i-ar putea lua locul? Nu știu, dar s-ar putea ca într-un reviriment spiritual această grădină a Maicii Domnului să mai primească o dată harul unor astfel de personalități.