Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, în Sfânta și luminata noapte a Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Am venit cu toții la acest „altar al conștiinței naționale”, la acest „Ierusalim al neamului românesc”, cum numește Eminescu Mănăstirea Putna, pentru a primi „lumină din Lumină” și pentru a ne hrăni sufletește.
Cu câteva momente în urmă am încheiat de citit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Învierea Domnului. El ne-a îndemnat la bucurie, la veselie. Nu a spus să se bucure numai unii, ci cu toții să ne bucurăm. De ce? Pentru că „din mormânt iertare nouă ne-a răsărit”. Poate va spune cineva dintre dumneavoastră: „Eu nu am reușit să mă pregătesc. Nu am reușit să postesc, și pentru că nu am postit, mi-a fost teamă să merg la duhovnic ca să-mi mărturisesc păcatele, și în felul acesta m-am despărțit și de taina Sfintei Împărtășanii. Și așa am rămas cu greutatea mea lăuntrică, cu păcatele mele nemărturisite, cu dorul meu după Dumnezeu, dor care este împiedicat de mulțimea gândurilor mele și a faptelor pe care le-am săvârșit și de care nu am reușit să scap.”
Este bine dacă cineva cugetă în felul acesta, dar să nu se întristeze. Nimeni să nu cedeze în fața tristeții, să nu cedeze în fața mulțimii greșelilor și să spună: „Eu nu mă pot bucura”. Fiecare trebuie să se bucure. Însuși faptul că suntem aici, că ați plecat de la casele dumneavoastră, de departe sau de aproape, și ați venit la biserică, la mănăstire, pentru a lua lumină și pentru a participa la slujba Învierii, arată că fiecare dintre noi, cei prezenți aici, avem în interiorul nostru un sâmbure de credință. Și dacă avem sâmburele de credință, atunci alături de el trebuie să avem și nădejde. Iar dacă avem puțină nădejde, atunci trebuie să avem și bucurie, pentru că, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nădejdea nu rușinează” (Rom. 5, 5). Nădejdea ne duce până la poarta raiului. Dar ne mai trebuie o virtute ca să intrăm, să trecem dincolo de poartă. Această virtute este iubirea, dragostea cea nemărginită. Sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră se silește pe cât îi este în putere să aibă dragoste, nu numai pentru cei apropiați, pentru rude și pentru cunoscuți, ci chiar și pentru cel care are un ghimpe împotriva lui.
Știți că anul acesta omagiem în mod deosebit Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Împărtășanii. Am nădejdea că în acest an fiecare român se va grăbi să își găsească duhovnicul. Să ne alegem duhovnicul! Duhovnicul ne dă cuvânt de la Dumnezeu. Pentru că orice duhovnic, în scaunul de spovedanie, este chip al lui Hristos. Și, după starea ta lăuntrică, după intensitatea pocăinței tale, Dumnezeu preabunul îi dă cuvânt pentru tine. După ce ai primit cuvânt de la Dumnezeu, preotul îți pune mâinile pe creștet și rostește rugăciunea de dezlegare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când preotul rostește în scaunul de spovedanie te iert și te dezleg, atunci și Hristos sus în ceruri iartă și dezleagă”.
Să ne înnoim sufletește prin spovedanie și împărtășanie. Aceasta vrea Hristos de la noi. Nu ne cere mult! Ne cere să renunțăm la egoism, să renunțăm la ură, să renunțăm la dușmănie, la grăirea de rău. Ne cere să ne eliberăm de niște boli care distrug identitatea noastră, ființa noastră. Iată, în străinătate, unde au plecat atât de mulți, și în mod deosebit tinerii, din păcate românii nu se sprijină unul pe celălalt. Dimpotrivă: invidia, bănuiala, judecata, egoismul își fac loc între ei și suntem arătați cu degetul pentru aceasta de către străini.
Dacă suntem ortodocși, trebuie să arătăm cu adevărat că avem o credință vie, că avem un pământ presărat cu atâtea biserici, cu atâtea mănăstiri, că știm să ne cinstim morții, că știm să ne cinstim înaintașii pe care îi avem zugrăviți în biserici. Și avem atâția sfinți! Iată, anul acesta îi comemorăm pe Constantin Brâncoveanu și pe fiii săi, martiri ai neamului. Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai bogați domni ai Țării Românești, dar nimeni din neamul său nu s-a lepădat de Hristos. De ce? Pentru că aveau o credință vie. Să avem și noi o credință vie, lucrătoare. Din fapta noastră să se vadă credința noastră. Să ne sprijinim unul pe celălalt, să ne ajutăm, să nu fim egoiști, să împărțim bucata de pâine. Poate anul acesta coșul cu care am venit aici, la biserică, este mai sărac. Dar să-l îmbogățim cu dragostea noastră, să-l împodobim cu frumusețea viețuirii noastre; podoabele noastre să fie dragostea și bunătatea. Nimeni să nu aștepte înnoirea acestei societăți începând cu cel de lângă el și arătându-l pe celălalt cu degetul. Înnoirea o începe fiecare dintre noi cu el însuși. Dacă vom schimba ceva în noi, Dumnezeu va căuta cu alți ochi către neamul acesta.
Iubiți-L pe Hristos și fiți liberi! Iubiți-L pe Dumnezeu și vă veți simți degajați de orice povară. Cu aceste gânduri, cu aceste doriri să mergeți către casa dumneavoastră și pe toți să-i înveseliți, pe toți să-i bucurați și pe toți să-i îndemnați la o nouă viață în Hristos, căci din mormânt, nouă, tuturor, iertare ne-a răsărit.
Hristos a înviat!