Spuneți-ne ceva despre Taina Spovedaniei.
Spovedania este una dintre cele mai intime taine. Taină nu înseamnă nimic ascuns. Taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment. Nu înseamnă că nu va putea pricepe până la sfârșit. Tocmai de aceea taina întotdeauna va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile ei.
Trei persoane iau parte la spovedanie: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Hristos este ultima persoană – pentru că El nu a venit să judece, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Nici duhovnicul nu are dreptul să o facă, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte important să înțelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui, și nu un simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, Mirele și mireasa, să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și apoi se retrage discret – așa cum spunea cel care s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, Sfântul Ioan Botezătorul – pentru ca să se împlinească acest cuvânt: „Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”. Deci rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător. Însă judecata aceasta el și-o face în cadrul cel mai intim cu putință și ar trebui ținută într-un cadru cât mai intim. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit să o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător, și nu ca să fim achitați, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, se înțelege că trebuie să avem o abordare mai personală, mai intimă, a acestei taine.
Cum să ne spovedim?
Ceea ce voi spune la spovedanie și ceea ce voi auzi la spovedanie nu sunt și nu ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, decât vărsarea inimii în fața celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, asta este altceva. Că este neputincios, că este cu lipsuri, este altceva. Dar, așa cum este, pe tot îl vărs. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci de acele lucruri voi încerca să scap.
Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Și prima întrebare pe care o voi pune în această pregătire este aceasta: „Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu suntem cum am vrea să fim?” După aceea, trebuie să Îi declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de aceasta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu face orice și tot ceea ce face nu are alt scop decât să ne determine pe noi să-L iubim. Să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea, iubire care este mai presus decât răutatea mea, și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste.
Îmi va ierta Dumnezeu păcatele?
În pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită. Mă duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar, foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu. Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu.
Când vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și – surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei.
Cum să nu trăim rugăciunea ca pe o obligație de rutină?
Rugăciunea trebuie tratată tot ca o întâlnire cu Dumnezeu. Când te pui tu față în față cu Dumnezeul tău, nu poți să-I ascunzi nimic. Nu poți să-ți furi căciula. Ai să încerci, dar n-o să-ți meargă. Cum se ajunge la rugăciune sinceră? Lăsând inima să-și facă treaba ei. Varsă-ți inima așa cum e în fața lui Dumnezeu. Abordează-L pe Dumnezeu ca pe o Persoană reală, foarte reală, cea mai reală, cea mai apropiată ție. Nu trebuie să fii timorat cu Dumnezeu. Nu trebuie să-ți găsești cuvintele cu Dumnezeu. Trebuie să fii tu însuți. E o întâlnire, nu e o datorie.
„Cât e ceasul? Opa… e de rugăciune. Hai repede! Ia Ceaslovul, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i.” După aceea: „Bine c-am scăpat, pot și eu în sfârșit să beau un ceai.” Dar de ce nu bei de la început ceaiul acesta? Dar bea-l cu Dumnezeu. Și, după aceea, așează-te în genunchi. Pentru că după aceea Îl vei găsi pe Dumnezeul Acela pe care-L căutai; nu Acela închis în Ceaslov, ci Acela care bate la ușă: „Dă-mi și Mie un ceai!”
Noi nu Îi dăm niciodată un ceai lui Dumnezeu. Îi dăm numai păcate, numai probleme, numai stresuri, dar de ce nu-I dăm niciodată lui Dumnezeu o declarație? Nu merită măcar atât? Noi avem nevoie să auzim de la persoana iubită: „Te iubesc”. Știm bine că ne iubește, dar noi nu căutăm să aflăm asta, ci pur și simplu vrem s-o auzim. Nu este glasul ei cel mai plăcut nouă? Este. De ce nu i-ar plăcea și lui Dumnezeu să o audă, din când în când măcar, și de la tine? I-ar plăcea. Spune-I-o așa, direct. Dacă nu merge cu „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”, poate merge cu „îmi place de Tine, Doamne!” Încearcă și așa.
Când eram mic, recunosc că exact așa spuneam: „Ești cel mai tare!”
Știi că spune Mântuitorul: cine nu va primi Împărăția ca unul din aceștia, ca un copil, nu va intra în ea. Lasă inima să vorbească singură. Astfel vei avea un sentiment sincer și vei avea o legătură sinceră.
Cum să am o relație autentică cu Dumnezeu și cu ceilalți?
Într-o relație trebuie să te implici cu totul și sincer, până la sfârșit. Acestea sunt condițiile esențiale. În primul rând trebuie să înțelegi că relația este de natură personală. Și atunci, fiind personală, este intimă; fiind intimă, este și unică. Ar trebui să ne ferim puțin de a aplica unele rețete și secrete. Lăsați inimile libere. Deschideți inima și lăsați-o să se ducă, căci știe ea să-și găsească locul și drumul. Nu-i puneți tot felul de piedici, nu-i trasați limite. Asta-i inima! Riscă. Pentru că urăște tiparele. Tiparele or fi ele corecte, dar nu-s frumoase. Frumusețea are adâncimi nebănuite. Și Dumnezeu este de partea frumuseții.
Niște copii au fost întrebați: „La ușa inimii cuiva trebuie să năvălești, să bați sau să te rogi?” Și o fetiță a răspuns: „La ușa inimii cuiva nu trebuie nici să năvălești, nici să bați, nici să te rogi; trebuie doar să cânți.” De ce? Fetița aceea știa că inima nu poate fi învinsă și convinsă de argumente; poate fi doar fermecată.
Ce ne face vrednici de Sfânta Împărtășanie? Uneori ne considerăm nevrednici.
Citește mai atent rugăciunile de Împărtășanie pentru că ele pun în balanță acestea două: nevrednicia și inima cu care mergem la Dumnezeu. „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. Nevrednicia aceea o reglăm la spovedanie. De aceea avem nevoie numaidecât de spovedanie înainte de împărtășanie, pentru că împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o eu la spovedanie.
De un singur lucru trebuie să ne asigurăm în principal: să-L iubim sincer. Nu mergem la împărtășanie ca eroii, ci ca nevoiașii, dar niște nevoiași care știu bine pe ce se bazează și chiar profită de asta. Să profităm de faptul că Dumnezeu ne iubește și să mergem ca nevoiașii, știind că avem nevoie de asta. Nu mergem așa, cu fruntea sus: „Da. Eu merit!” Nimeni nu merită.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omilii la Romani că „mai presus decât scăparea de chinurile iadului, mai presus decât bucuria raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor la un loc este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”. Trebuie o iubire declarată. Viața veșnică este o viață trăită într-o astfel de iubire. Astfel de viață cerem noi la Împărtășanie. Nevrednicia vine pe locul doi.
Cum trebuie să ne alegem un duhovnic?
Cum îți alegi un cavaler de onoare la nuntă. Am zis că duhovnicul trebuie să fie prietenul Mirelui. De multe ori duhovnicul are și această sarcină în cadrul spovedaniei, de a „peți” pentru celălalt. Aleargă de la unul la altul și-i spune ei: „Vezi că de fapt acela n-a fost bădăran când a făcut asta, ci de fapt a vrut să-ți spună că te iubește.” Și după aceea se duce la el repede și zice: „Să știi că ea a înțeles bine ce-ai vrut tu să faci și te iubește – știu eu, mi-a zis mie.” Și face drumul de la unul la altul dus-întors, face tot ce poate, săracul, ca cei doi să se poată întâlni, să vină singuri unul către celălalt, să aibă curaj să facă asta. Nici Hristos n-are curaj să intre în inima ta. Stă la ușă și bate. Nu dă buzna, nici nu năvălește, ci cântă. Dacă auzi cântecul și-ți place, Îi deschizi ușa. Duhovnicul face medierea aceasta, te ajută să fii împreună cu El, se bucură de bucuria voastră. Așa trebuie să-ți alegi un duhovnic – acela care crezi că poate să-ți reprezinte interesele cel mai bine în fața persoanei iubite.
E indicat sau nu să mergem la psiholog? Terapia cu acesta n-ar putea conduce la o îndreptare a persoanei?
Dacă ați vrea să aprofundăm, ar trebui să mergem până la momentul în care Adam a fost alungat din rai și i s-au dat haine din piele. La aceste haine de piele se referă psihologii, numai că ei nu știu, n-au aflat aceasta. Mai este un punct de plecare: cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune că sunt oameni trupești, oameni sufletești și oameni duhovnicești. Psihé înseamnă suflet, dar nu e sufletul acela pe care-l numim noi duh, acela după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că sufletul acesta psihé este de fapt o parte mai fină a trupului; deci nu are de-a face cu chipul lui Dumnezeu din noi. Și atunci ei ar putea să îndrepte numai ceea ce ține de trup, cel mult să ne facă niște oameni mai morali. Dar oameni duhovnicești n-au cum să ne facă. Să ne pună pe adevărata noastră linie – nu pot.
Dar psihoterapia?
Este același lucru. Psihoterapia e făcută, de fapt, de psihologi.
Dar cărțile de psihoterapie ortodoxă nu ne ajută?
Atâta vreme cât încearcă să plieze psihologia pe duhovnicie, să aplice metode de psihologie la duhovnicie, nu este în regulă. Cât timp încearcă să-L dea la o parte pe Dumnezeu, iarăși nu e în regulă. N-am spus că psihologia nu este bună, ci că problema ei intervine în momentul în care încearcă să înlăture duhovnicia. De obicei nu se pot cupla acestea două, pentru că ar fi ca două săbii în aceeași teacă: fiecare își propune să conducă și atunci nu se poate. Dar dacă psihologia se supune duhovniciei, da, sunt de acord. Pentru că, la fel cum sufletul este mai presus decât trupul, așa și duhovnicia e mai presus decât psihologia.
Psihologia merge de obicei pe niște rețete, după niște tipare. Dacă duhovnicia este băgată în tipare, s-a terminat cu taina, iar credința devine atunci o credință magică. Eu m-aș duce la psiholog dacă m-aș asigura înainte că el se poate supune unui duhovnic.
Dacă psihologii înțeleg că se ocupă de o anumită problemă și atât, adică de anumite dependențe și mai departe îl lasă pe duhovnic să-și facă treaba lui, e foarte bine. Dar eu, personal, cred că un duhovnic bun ar rezolva mai bine problema aceasta. O dependență se poate rezolva cu o altă dependență. Știi de ce este foarte greu să vindeci un dependent? Pentru că de foarte multe ori nu ai ce să-i oferi în schimb. Dă-i ceva în schimb. N-a zis bine Părintele Stăniloae că iubirea vindecă orice patimă? Iubirea e un fel de dependență.
Asta ca să vedeți că sunt niște nuanțe care arată că psihologii nu sunt strict necesari. Pot să funcționeze bine, dar în anumite limite.
Din propria experiență pot spune că pe mine m-a ajutat psihologia.
Da, dar de aici încolo tu trebuie să mergi mai departe. Ea a constituit doar o treaptă pentru tine. Dacă asta a fost limba pe care o vorbeai tu, prin asta ți-a vorbit Dumnezeu. Nu orice ne ajută ne dă și viață sau ne este suficient. Ne trebuie permanent mai mult. Aceste metode psihologice pot ajuta, însă nu sunt cele mai bune. Noi avem de la Dumnezeu capacitatea de a deveni dumnezei, de a ne depăși permanent condiția. De ce să tai cu piatra, când poți să iei o trusă de scule performante?
Caută să-ți depășești condiția, caută mai mult. Psihologul îți explică ce se întâmplă în trupul tău, în mintea ta, dar duhovnicul te duce la sursă direct.
Și e și gratis. Ultima dată când am verificat era gratis. Nu știu când se termină promoția asta.
Sunt persoane necredincioase care mă întreabă: „De ce te-ai întors în Biserică?” și spun lucruri urâte despre Biserică. Pe moment nu-mi vin în minte argumente ca să le răspund. Ce-ar trebui să fac într-o situație de acest gen?
Poți tu să explici cuiva de ce iubești pe altcineva? Nu poți. „De ce te-ai dus?” „Așa am simțit eu că Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult. Acesta este felul meu de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu.” Punct. Acela nu se va putea folosi sufletește decât dacă îți va vedea ție ochii strălucind: „Fii atent, ce înfloritoare e persoana aceasta! Se vede pe chipul ei că se simte iubită. Așa ceva aș vrea și eu!” Deci nu poți să convingi pe cineva, poți doar să-l farmeci. Căci așa zice și Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră, astfel încât oamenii, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Care este în cer.” Dar să vadă lumina pe fața voastră. Or lumina nu vine decât dacă ești conștient că ești iubit și dacă în același timp te angajezi și tu în această relație de iubire. Ortodoxia se molipsește, nu se explică.
Am o întrebare foarte grea. Am o vârstă, am păcătuit destul și nu mai vreau să păcătuiesc. Cum putem să învingem eul din noi?
La o întrebare atât de grea vă voi da un răspuns la fel de greu. Acest lucru îl propune Hristos: Eul Său în fața eului nostru. El spune să ne lepădăm de eul nostru ca să ne putem bucura de Eul Lui. Dar în Eul Lui de Dumnezeu și om. Ca să putem să ne bucurăm de El trebuie să ne lepădăm de eul nostru.
De ce mă căsătoresc și nu rămân singur, dacă îmi place atât de mult de eul meu? Pentru că am văzut un eu mai frumos decât al meu, un eu de care eul meu are nevoie. Dar ca să pot să locuiesc cu acel eu va trebui să mai las de la mine. Cu cât las mai mult de la mine, cu atât scap mai mult de eul meu. Dar nu voi lăsa de la mine dacă nu voi pune ceva în loc. Nu se poate doar să mă golesc, fără să pun nimic în loc. Ar însemna să mă înec pe mine, să mă distrug. Intrând în relație cu un eu mai frumos, mai bun, mai înalt, sunt gata să mai las din eul meu câte puțin și atunci eul lui va fi de ajuns ca să împlinească ceea ce am lăsat la o parte din eul meu. Deci numai în relație cu un eu mai frumos, mai bun, mai adevărat pot să scap de eul meu; altminteri, nu.
Iar eul cel mai bun este al lui Dumnezeu.
Exact. În fața lui Dumnezeu, în relație cu El, se poate să mă golesc deplin de eul meu. Fiindcă atât de mult ne iubește, încât nu Se mai uită la El, nu Se ocupă de El, ci numai de noi.
Vreau să-L descopăr și să mă apropii mai mult de Dumnezeu, însă uneori simt că nu pot. Cum să procedez ca să reușesc?
Dacă ai vrea să te împrietenești cu un băiat sau cu o fată, ai ști ce să faci? Cred că majoritatea ar răspunde: nu. Dar sigur toți ar încerca ceva. Încearcă, insistă! Dumnezeu de obicei Se ascunde, căci așa fac iubiții, se mai ascund. De ce? Dumnezeu nu are nevoie să-I dovedim Lui iubirea. Însă Dumnezeu are nevoie să ne dovedim nouă înșine iubirea, să ne întărim, să ne statornicim într-o astfel de iubire. Vrea o iubire înflăcărată, nu: „Eu aș veni la tine, dar dacă tu nu ieși afară… nu mai vin nici eu”. Insistă, dacă vrei!
Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El. Puteți să tratați rugăciunea ca pe o întâlnire, puteți să tratați și Spovedania tot așa. Puteți să tratați toată viața voastră ca pe o întâlnire, ca pe o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi, până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua neîncetat. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci este Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni încă o dată numai pentru mine. Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, căci, altminteri, cum să te facă și El părtaș Vieții Lui?