Numai prin credință se explică faptul că poporul român s-a menținut ca ființă națională în ciuda atâtor războaie și atâtor vitregii. Nicolae Iorga într-un discurs spune că omenia, frumosul la români nu se limitează la frumosul estetic. El reclamă mai mult frumosul etic, frumosul moral. Dar un frumos moral fără o credință sănătoasă nu se poate susține și un popor fără o morală sănătoasă e sortit pieirii, spune tot Iorga. Iar când e vorba de credință, marele istoric spune că prin credință noi suntem contemporanii celor mai vrednici strămoși care au trăit înainte de noi pe acest teritoriu din experiența cărora avem foarte mult de învățat. Prin credință vorbim cu strămoșii în graiul lor și tot prin credință suntem frați în dezlegarea plină de speranță a celor mai grele probleme ale vieții, căci viața e un mister adesea trist. Dar această tristețe, această suferință are o cheie de aur, misterul acesta are o cheie de aur: credința în Dumnezeu, legătura omului cu Binele suprem. Noi știm că Dumnezeu ne ajută întotdeauna în împrejurări grele când nimeni nu ne mai poate ajuta. Singurul Care spune „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mat. 28, 20), singurul Care spune „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi” (Ps. 49, 16) e Dumnezeu. Când oamenii fie că nu pot, fie că nu vor, rămâne doar Dumnezeu să ne ajute. Strămoșii noștri au probat bine această credință și au dovedit că Dumnezeu le-a ajutat.
*
Istoria nu este decât o carte a vremii care ne învață să urmărim virtutea. Marele domnitor Ștefan cel Mare cred că este pentru noi simbolul demnității. El are ceva în comun cu stejarul. I-a plăcut acest copac falnic care nu se îndoaie în fața furtunii. Ștefan cel Mare a hotărât ca pe mormântul său să fie pus simbolul stejarului, arătând prin aceasta dorința lui dreaptă și sfântă ca poporul nostru să reziste, să trăiască veșnic pe acest pământ sfințit cu jertfele strămoșilor.
*
Ștefan trăiește etern prin faptele sale mari, pe care poporul le aștepta în vremurile acelea zbuciumate. De altfel, oamenii mari trăiesc mai mult pentru alții, decât pentru ei. Hristos ne-a învățat aceasta și a dat pildă prin însăși viața Lui, sacrificându-Se pentru idealul omenirii.
*
Avem un cult pentru eroi și pentru toți cei care fie cu capul, fie cu brațul, și-au pus întreaga lor viață în slujba unor idealuri nobile. Ori de câte ori îi vizităm la ei acasă, indiferent dacă la Putna sau sub mausoleul de la Mărășești, plecăm cu bateria inimii noastre mai încărcată, pășim cu mai multă încredere în viitor, conștienți că la umbra lor existăm noi ca națiune și că trebuie să ne facem și noi datoria. Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a spălat picioarele ucenicilor, i-a întrebat: „Ați înțeles ce am făcut? Eu n-am venit să Mi se slujească, ci Eu Însumi să slujesc și să-Mi dau viața Mea răscumpărare pentru mulți” (Ioan 13, 12; Mat. 20, 28). Deci fiecare din noi slujește: slujim familia mai întâi, apoi slujim țara și dăm cezarului ce este al cezarului. Dar adevăratul creștin nu uită niciodată să dea lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Pentru că, nefăcând aceasta, dând numai unui stăpân și supărându-l pe celălalt, lucrurile nu merg bine.
Ce sfaturi duhovnicești dați credincioșilor care vin la Mănăstirea Putna și tuturor fiilor sufletești pe care îi aveți?
Să iubească pe Dumnezeu și să-și păstreze dreapta credință ortodoxă, chiar cu prețul vieții lor. Să iubească pe oameni ajutându-i după putere în nevoi. Să iubească biserica și sfintele mănăstiri, să asculte de păstorii lor sufletești și să ducă o viață morală în familie și societate, de adevărați fii ai lui Dumnezeu și urmași ai marilor noștri înaintași și ctitori de țară.
De ce credeți că a slăbit duhovnicește monahismul ortodox și monahismul creștin în general?
Pentru că a slăbit în rugăciune. Aceasta este prima cauză. Apoi pentru că a slăbit râvna trăirii duhovnicești, adică râvna pentru biserică, pentru citirea cărților sfinte, pentru practicarea rugăciunii lui Iisus, pentru deasa spovedanie și pentru Sfânta Împărtășanie. A slăbit râvna pentru cuvântul viu care trezește inima din împietrire și duhul din somn. A treia cauză a slăbirii noastre duhovnicești este însăși slăbirea noastră în credință, în nădejdea vieții veșnice. Omul zilelor noastre, și în parte și monahii, nu se mai cutremură de moarte, de iad, de căderea în păcat, de ispitele diavolului, de urmările grozave ale păcatului, de judecata viitoare. Credința mai puțin fierbinte aduce îndoială în suflet, ne dă somn în timpul rugăciunii, ne aruncă în lene în timpul slujbelor la biserică, ne împietrește inima, ne lovește cu nesimțirea și plictiseala și stinge flacăra Duhului Sfânt din noi.
Ce ne poate feri de tulburările lumii acesteia?
Spiritualitatea creștină. Nu toată lumea înțelege această realitate. În iureșul vieții în care trăim noi acum, oamenii nu găsesc cele mai bune modalități de a se salva și de a salva societatea pe care o slujim. Mântuitorul spune: „Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Mat. 20, 28). Deci, iată exemplul: să facem cât mai mult bine pentru alții. Astfel, dreptatea divină rămâne întotdeauna suverană. Undeva se spune: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și nici căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Is. 55, 8).
*
Părintele Iachint,
Clopot de-argint,
În străvechi sfinte zidiri,
La Putna,
Faur
De-adânci rostiri,
De suflet limpeziri,
Românească Inimă de Aur!