Pe cât de adevărat este cuvântul că „a trăi creștinește este cu neputință. Creștinește se poate doar muri!” (Arhim. Sofronie Saharov), pe atât de frumoasă a fost trecerea la Domnul a părintelui Serafim de la Mănăstirea Putna.
Născut ca al cincilea copil din cei șapte ai părinților Dumitru și Elena Hasna, pe 5 martie 1983, în localitatea Straja, părintele Serafim a primit la botez numele marelui dascăl și ierarh Vasile. Până la vârsta de 14 ani l-a avut ca duhovnic pe vrednicul de pomenire Părinte Stareț Iachint Unciuleac, după care alți duhovnici ai Mănăstirii Putna l-au îndrumat în viețuirea duhovnicească.
Evenimentul care i-a schimbat complet viața tânărului Vasile s-a petrecut pe când avea 14 ani. A fost ceea ce mai târziu însuși mărturisea – urmarea ieșirii de sub ascultarea părinților. La puține zile de la Sfânta Înviere a anului 1998, când a fost pentru ultima oară pe picioarele lui la Mănăstirea Putna, slujind în Sfântul Altar la tăierea anafurei, a plecat cu alți copii să se scalde în apele retrase ale Sucevei. Atunci a suferit tragicul accident care l-a țintuit paralizat la pat pe viață.
Pentru el, viața a devenit o luptă tot mai intensă, pe care nu a abandonat-o nicio clipă, atitudine care l-a întărit în răbdare și în statornicia în bine prin harul lui Dumnezeu. 16 ani de suferință în care Dumnezeu i-a purtat de grijă pentru curajul său au făcut din el o binecuvântare și un izvor de pace pentru cei din jur. Nu este ușor să aștepți mereu ca până și pagina unei cărți să ți-o dea altcineva. Citind viețile și minunile sfinților, ajutat de sora lui, Andreea, citind Sfânta Scriptură în întregime, iar mai târziu mărturiile torturilor la care au fost supuși unii tineri în temnițele comuniste, cugeta în sine că „cele pe care le am eu de suferit sunt prea puține”. Să fii imobilizat aproape în întregime, să îți poți mișca doar capul și totuși să consideri că această suferință este puțin în comparație cu suferințele acelora arată o tărie de suflet extraordinară. „Am primit boala ca pe o binecuvântare și, pe parcurs, am ajuns la concluzia că mai mare bucurie am avut în boală decât atunci când eram sănătos”. Întrebat odată cum a făcut față deznădejdii, a răspuns: „Spovedania deasă m-a făcut să trec peste aceasta. Este greu să lupți cu vrăjmașii nevăzuți atunci când nu-ți ții în frâu imaginația… dar i-am biruit prin Taina Sfintei Spovedanii și prin Împărtășanie”.
Dar arma cea mai puternică în lupta sa a fost rugăciunea, prin ea biruind îndeosebi patima egoismului și a închipuirii de sine, cele mai subtile forme ale mândriei, patimă care îl urmărește pe om până la cea din urmă suflare. Programul lui de rugăciune consta într-o permanentă atenție la sine, chemând în ajutor numele Domnului cu adâncă smerenie.
Departe de a-i închide viața, de a-i distruge viitorul, boala nu a fost pentru Vasile decât o cale către cea mai înaltă aventură – aceea a cunoașterii lui Dumnezeu; o cale a bucuriei întâlnirii cu Hristos, Care împreună călătorește cu cei ce-L caută, dar mai ales cu cei ce rabdă suferința cu mulțumire. „Cred că fiecare om, de I-ar mulțumi lui Dumnezeu, ar ajunge la o stare de pace sufletească și să nu-și dorească prea multe”. Iar această pace lăuntrică, împreunată cu simplitatea, nu sunt altceva decât rodul prezenței harului Duhului Celui Preasfânt.
Hristos i-a aprins inima de dragostea Sa, astfel încât dorința de a îmbrăca haina monahală, simbol al afierosirii depline lui Dumnezeu, a devenit realitate în anul 2013, pe 29 august, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. A primit numele de Serafim – fără de păcat, fără de vicleșug, ca un înger, așa cum i-a fost chipul întreaga-i viață.
La începutul anului următor, de Bobotează, după numai 6 luni de petrecere în „chipul îngeresc”, părintele Serafim a dat semne că se pregătește pentru marea trecere. Câteva zile s-a aflat în comă, fără a fi conștient de sine. Și-a revenit pentru un timp, dar aceasta a fost pentru a se pregăti și mai intens în vederea întâlnirii cu Cel dorit. În după-amiaza zilei de joi, 16 ianuarie, după ce dimineața primise Sfintele Taine, a intrat din nou în comă până aproape de miezul nopții când, pentru dragostea ce I-o purta Domnului, Acesta l-a învrednicit de un mare dar – un dialog cu Sine. Nu pentru întărirea credinței sale, căci demult nu mai avea nevoie de argumente pentru credință. Aceasta îi devenise un dor nespus după Hristos și o așteptare plină de nădejde a milei Sale celei bogate. Trăia adevărata credință care înseamnă, după cuvintele Avei Pimen, a petrece în smerenie și în milă.
„Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…”, îngână părintele Serafim către Hristos, pe Care Îl vede cu ochii minții. Ce a urmat a putut fi surprins doar fragmentar de către părinții prezenți, atât cât i-a îngăduit Dumnezeu să exprime din taina pe care i-o descoperea. „Tu, fiind un Dumnezeu adevărat, să mi-o-ntorci în adevăr… Am nădejde că mă vei ierta. Dar, Te rog, Dumnezeul meu, iartă-mă… pentru mila Ta cea mare, iartă-mă!…” Această cerere de iertare nu este altceva decât starea de pocăință pe care o are cineva în prezența lui Dumnezeu. „Cu aceste haine de sărbătoare… Vezi… cât sunt de frumos…” Dumnezeu îi dă să-și vadă propria frumusețe lăuntrică, ascunsă până atunci de ochii cei trupești sub chipul unui trup paralizat, deformat și plin de răni.
S-a stins din viața de aici către dimineață, după ora 5, în ziua de vineri, 17 ianuarie, când Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Antonie cel Mare. A plecat cu starea de împreună petrecere cu toți, în inima sa și înaintea lui Dumnezeu. Căci, pentru smerenia sa, Dumnezeu i-a dăruit îndrăznire înaintea Lui și astfel a cerut iertare în numele tuturor.
„Fă-mi bucurie… Pe toți, pe toți, iartă-ne… pe toți, iartă-ne… Bine… Îți mulțumesc că m-ai ascultat… Frumos… am nădejde că mă vei ierta, Dumnezeul meu… Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă și nu mă părăsi”.