Că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri, și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor…” Citatul acesta, din „Apus de soare”, al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (învățat la ora de Limba Română, la școală), mi se învârtea în minte ca un laitmotiv, în vreme ce urmăream, în dimineața zilei de 29 iunie 2004, valurile de tineri care se revărsau la poalele cetății de scaun a Sucevei, unde, peste câteva minute, avea să înceapă Dumnezeiasca Liturghie. Noi ajunseserăm din București ceva mai devreme și, împreună cu noi, ajunseseră cei din Cluj… acum, ne priveam frații și surorile, siluete zvelte, înveșmântate în costumele populare ale zonelor din care veneau, cum îmbrăcau în zâmbet de sărbătoare și freamăt de bucurie poiana din jurul zidurilor cetății Sfântului Ștefan. Albastrul cerului – fără nicio urmă de nor – unduia peste noi, alintat de mătasea drapelelor tricolore și a praporilor țesuți cu chipuri de sfinți. „ASCOR Botoșani”, „ASCOR Iași”, „LTCOR Craiova”, citeam în fugă, pe pancartele ridicate spre soare. Brașov, Târgoviște, Suceava, Sibiu… Era de parcă defila harta României prin fața noastră. Cânta și Dunărea, undeva, aproape, în fotele vârstate cu azur ale fetelor de la Tulcea, o Dunăre care parcă șoptea povești despre Cetatea Albă…
Tineretul din întreaga țară răspundea chemării Sfântului Voievod de la Putna; în dimineața aceea, după ce ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului la liturghia arhierească de la Cetatea de Scaun, am pornit în ceea ce urma să rămână – până la ora actuală – un pelerinaj unic în istoria României: la cinci veacuri după ce Sfântul Ștefan a plecat la Domnul, să se roage acolo pentru neamul lui, peste 500 de tineri aveau să refacă, pas cu pas, ultimul drum pământesc al Marelui Voievod, de la Suceava, la Putna. M-a învrednicit Dumnezeu să fac și eu parte, atunci, din rândul pelerinilor! Au trecut zece ani și totuși, și astăzi, când scriu despre zilele acelea, mi se umple inima de lumină și mi se adună în ochi lacrimile de bucurie și de mândrie bună, mândrie sfântă, pe care cu toții le-am plâns atunci.
A fost una dintre cele mai mari binecuvântări din viața mea de creștin și de român; a fost momentul în care am simțit că suntem una, nu numai noi, cei care mergeam spre Putna, ci că suntem una cu toți românii! Treceam prin sate prin care nu mai fusesem niciodată, dar pretutindeni ne simțeam acasă! Și am simțit cât de mare era puterea rugăciunii Sfântului Ștefan, cât de cuprinzătoare și de unificatoare dragostea lui! Iată că reușea, chiar și la atâtea secole de la plecarea sa, să ne unească pe toți, câtă frunză și iarbă, și să facă din noi un singur om, cu o mare și o singură inimă, care bătea în ritm cu toaca Mănăstirii Putna! De altfel, icoana cea mare, a Adormirii Sfântului Ștefan, cea pregătită de iconarii Putnei cu un an înaintea acestui eveniment, ne-a însoțit tot drumul și ne-a umbrit cu puterea ei.
Pelerinajul nostru a durat 3 zile. Trei zile de mers pe jos, în arșița unei veri moldave. Cu toată tinerețea, cu toată bucuria, cu toată însuflețirea noastră, uneori oboseala își spunea foarte tare cuvântul. Dar tocmai atunci mai făcea Sfântul Ștefan o minune – ne apropiam de încă un sat și de departe auzeam clopotele bisericii bătând în cinstea noastră, a plăieșilor lui Ștefan cel Mare, în cinstea sfinților care veneau cu noi, pe prapori, și a icoanei Adormirii Măriei Sale. Băteau clopotele, plângea toaca, iar oamenii întregului sat ieșeau în întâmpinarea alaiului: se descopereau dinaintea tricolorului, se închinau cu metanii mici, dinaintea icoanei, și ne dăruiau colaci calzi, abia scoși din cuptor, și pahare aburinde, de apă rece, binecuvântându-ne osteneala cu vorbe de bunici iubitori. Copiii ne zâmbeau și ne mângâiau pe mână, în trecere, femeile își ștergeau cu colțul maramei lacrima din colțul ochiului și ne zâmbeau și ele, petrecându-ne cu privirea așa cum își petreceau, și în urmă cu veacuri, moldovencele, fiii plecați la chemarea Măriei Sale. Îi vedeam pe săteni îmbrăcați, la rându-le, în costume naționale, îi vedeam ținându-și în brațe icoanele cele mai frumoase din case, icoanele sub care lăcrimaseră candele și dinaintea cărora își plecau, noaptea, genunchii, icoane pe care pentru nimic altceva în lume nu le-ar fi luat de pe pereți… Și cum am mai fi putut noi, atunci, să ne simțim obosiți?! Dimpotrivă, ne îndreptam umerii, ne ridicam fruntea, ne regăseam înzecit puterile și cântam, cântam cu tot ce era dragoste, credință și bucurie în noi – iar cu noi, și prin noi, cânta toată țara.
Privind, acum, în urmă, cu ochi de om matur, realizez cât de impecabilă a fost organizarea evenimentului; unități militare, case de gospodari, biserici ctitorite de Sfântul Ștefan – toate și-au deschis porțile, noaptea, să ne ostoiască oboseala. Căminele culturale s-au transformat în cantine, nimeni nu a rămas flămând, nimeni nu a suferit de sete. Dintre cei peste 500 de pelerini, nici măcar unul nu a avut, de-a lungul celor 70 de kilometri, vreun accident, cât de mic! Un singur suflet a cerut Domnul: cel mai frumos, cel mai curat, cel mai luminos – sufletul Protoiereului de Rădăuți, Părintele Ionel Maloș, unul dintre principalii organizatori. Așa cum am scris și atunci, imediat după pelerinaj, tot în revista Mănăstirii Putna, sunt convinsă că acolo, sus, acolo unde contează, acolo unde e pentru totdeauna, numele lui nu va fi uitat; căci Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a îngenuncheat în ziua aceea în fața lui Dumnezeu rugându-L, cu îndrăzneala credinței: „Primește, Doamne, pe robul Tău, preotul Ionel, care a murit iubindu-Te! Înveșmântează-l în brazda Moldovei și numără-l, Doamne, printre oștenii Mei!”…
Ziua de 2 iulie 2004 va rămâne una dintre cele mai frumoase și mai vii zile din viața mea! Spun „mai vii”, fiindcă a fost o zi pe care am trăit-o la o intensitate pe care n-aș fi crezut-o posibilă înainte ca zorii ei să se ivească! În ziua aceea, am intrat în Putna! Am trecut pe sub arcada sculptată a porților de lemn ale mănăstirii, cum cred că treceau ostașii biruitori pe sub arcadele Arcelor de Triumf. Fiecare om de acolo îmi era frate, fiecare om de acolo eram, de fapt, eu. Atâta revărsare de dragoste, de solidaritate, de comuniune, niciodată și nicăieri nu mai simțisem. O astfel de zi numai sfinții pot dărui, din prea-plinul cupei dragostei lui Dumnezeu! O astfel de zi ne-a dăruit atunci Sfântul Ștefan cel Mare, încununare a bucuriei întregului nostru pelerinaj: Dumnezeiasca Liturghie – la care au slujit 154 de arhierei, preoți și diaconi din România și din străinătate –, agapa oferită de Mănăstirea Putna, programele artistice de folclor autentic românesc, seara luminată de torțele purtate de studenți și de elevii Colegiului Național Militar Ștefan cel Mare și Sfânt din Câmpulung Moldovenesc, care au scris cu litere de foc numele Sfântului Ștefan – toate acestea au fost, pur și simplu, momente de neuitat într-o viață de om!
Și, după ce tinerii, cu torțele lor, au coborât de pe Dealul Crucii, luând cerul și stelele cu ei, și înconjurând cu lumina lor biserica mănăstirii, au venit la sărbătoare și strămoșii, de multă vreme transformați în țărână: urne cu pământ adus din toată țara, din toate centrele universitare, s-au revărsat într-o singură urnă, mare, care – de atunci – stă la picioarele Sfântului Ștefan. Înaltpreasfințitul Pimen a pecetluit urna, cu rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, primește această jertfă, acest pământ, și păstrează-ne în unitatea de credință, de gândire, de simțire și de lucrare românească și creștinească, în vecii vecilor. Amin!
Au trecut de atunci zece ani… și în toți acești zece ani, nu a existat clipă în care să nu fiu din toată inima mea recunoscătoare și fericită, de câte ori mi-am adus aminte că am participat la acest pelerinaj, că m-a învrednicit Dumnezeu să fiu una dintre aceia care au răspuns, în unitate de credință, de gândire și de simțire românească și creștinească, într-o lună fierbinte de vară a tinereții noastre, chemării Măriei Sale, Sfântul Ștefan!
Mai multe detalii despre pelerinajul prilejuit de sărbătorirea a 500 de ani de la Adormirea Sfântului Ștefan găsiți în revista dedicată acestui eveniment.