Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie. În cadrul manifestărilor din acest an, elevii Liceului „Ion Nistor" din Vicovu de Sus au cântat și au recitat poezii și cântece inspirate de evenimentele de la Fântâna Albă, când circa 3.000 de români din nordul Bucovinei, ocupat de URSS, au fost uciși doar pentru că au dorit să trăiască în țara lor. În continuare vă prezentăm interviul luat atunci uneia dintre elevele participante, Anamaria Crețan.
Ce știai despre Fântâna Albă înainte de a decide să participi la programul organizat de Liceul Ion Nistor din Vicovu de Sus pentru comemorarea masacrului ce a avut loc acolo?
Datele pe care le aveam despre Fântâna Albă erau foarte puține, le puteam număra pe degete. Până în clasa a XII-a, în niciun manual de istorie nu găsisem vreo informație despre evenimentele petrecute acolo. Aveam să aflu, cu stupoare, că mă număr printre multele persoane care nu-și cunosc istoria, trecutul, ba mai mult, credința. Învățasem pe dinafară istoria altor popoare, iar pe cea a țării noastre o uitasem rătăcită printre băncile școlii. Prinsesem din zbor, ca informație, de la profesorul de istorie că la 1 aprilie 1941 un grup de români din satele de pe Valea Siretului, ținut anexat de U.R.S.S, au pornit pașnic spre România. Mureau atunci în jur de 3.000 de români din dorința de a reveni la Țara mamă. Dar Katyn-ul românesc, cum a fost numit de istorici, îmi aducea aminte despre simple idei istorice, fără o semnificație prea mare. Murmuram cu glas, aproape stins, „săracii!” și nimic mai mult. Ce erau acei morți pentru mine? Nimic altceva decât morți.
Niciodată nu am fost curioasă să știu mai multe despre Fântâna Albă. În mine nu vibra nimic. Eram un „neom”, ca să vorbesc inspirat de poezia stănesciană, cum deci puteam să mă gândesc la bătrânii și pruncii care au murit la sânul mamei lor, daca eu eram într-o stare de, cum să spun, degradare sufletească, de neînțelegere cu sufletul a istoriei? Eu nu știam decât că țara mea e România de astăzi, că trecutul e trecut și atât. Dacă aș fi pus în balans în acele momente sufletul meu cu un bob de mac, cu siguranță bobul de mac ar fi cântărit mai mult.
Ce ți-a schimbat această stare? Ce știi astăzi despre masacrul de la 1941?
Dumnezeu e atât de mare încât gura mea nu poate să-i descrie măreția. După 18 ani de viață într-o familie educată și aproape la fel de mulți ani de școală, aveam să realizez pentru prima dată că nu sunt altceva decât un „fiu risipitor”, „o oaie rătăcită”. Iubeam țara, iubeam tradițiile și istoria acestui popor fără însă a-i cunoaște amănuntele atât de esențiale. Când am fost invitată de profesorul de religie să particip la un program închinat martirilor de la Fântâna Albă, aveau să mi se deschidă ochii împăienjeniți de negura ce-i acoperea. Se dădea astfel o luptă cu mine însumi. Aveam să aflu că Fântâna Albă strigă durerea atâtor mii de oameni, ciuruiți de gloanțele Armatei Roșii și ale Securității sovietice. Totul pentru simplu fapt că au dorit să revină în țara lor.
Te-a schimbat într-un fel acest lucru?
Da. Am fost de acord să adun informații despre ceea ce s-a întâmplat cu românii noștri. Românii mei, cum i-am numit ulterior, erau atât de iubitori de glie și neam încât au murit murmurând „Tricolorul”, strigând „Țara noastră-i România”, „trăiască România-mamă”. Am fost puternic emoționată… Atâția români sa moară pentru simplul fapt că și-au dorit revenirea acasă?
Ce înseamnă pentru tine, acasă?
Dacă mă întrebați acum două săptămâni acest lucru, vă răspundeam că pentru mine acasă înseamnă familie. Ei bine, acum, acasă e România. Ce a însemnat acasă în `41? Același lucru: ROMÂNIA. Ei, românii, au părăsit tot ce aparținea lumescului, case, gospodării, și-au luat pruncii de mână și au plecat. Au părăsit tot. N-au dat uitării un singur lucru: Credința. Au luat icoane, prapuri și crucile din Biserică și, cu Dumnezeu în suflet, au pornit spre o nouă cale. Cred că sufletele lor au ajuns în ceata drepților în acea zi. Mi se pare cutremurător să iei crucea și un ștergar alb legat de un par ca semne ale păcii și să treci prin ploaia de gloanțe. Să-i am acum în față aș îngenunchea, le-aș săruta picioarele și le-aș cere iertare.
Să presupunem că ești născută în nordul Bucovinei. Ce ți-ai dori să facă statul român pentru tine?
Suntem atât de aproape de frații noștri… Vă mărturisesc că mi-aș fi dorit să mă nasc în nordul Bucovinei. Așa mi-aș fi recunoscut poporul. Câți dintre noi am face astăzi ceea ce au făcut românii noștri în 1941? Cred că aproape nimeni. Cu durere în suflet spun că suntem pe cale să pierdem ce avem mai de preț: tradiția, istoria și, în cele din urmă, nădejdea.
Nordul Bucovinei a fost al nostru din totdeauna și mi-aș fi dorit un singur lucru: unirea cu Țara-mamă, dacă m-aș fi născut acolo. În urma participării la pomenirea și la momentul artistic de la mănăstirea Putna am realizat că românii, care se consideră a fi oameni învățați, sunt din ce în ce mai puțin pregătiți. Din cauza slăbiciunii sufletești nu suntem în stare să deosebim adevărul. Cu durere în suflet afirm că ceea ce au făcut românii noștri în trecut nu va face statul român niciodată. Nu mă consider o revoluționară, dar Basarabia e a noastră. Concret, asta ar trebui să facă statul român, să reînvie istoria, să ne reamintim în fiecare zi că sub glia aceasta stau trupurile eroilor neamului românesc.
Române, democrația nu însemnă că fiecare e liber să facă ce vrea, ci că puterea stă în mâinile noastre, deci poartă-L pe Dumnezeu în suflet și ridică-ți țara din indiferența cu care o tratezi!
Ce vei spune copiilor tăi despre tragedia românilor de la Fântâna Albă?
Oh, ce chin vor fi suferit acele mame în 1941, să mori în brațe cu propriul copil! Câte urlete de durere nu s-au auzit atunci? Să știi că ai acordul pentru a merge înapoi în România și te întâlnești, surprinzător, cu moartea. Cum să spui unui copilaș că acea vale de la fântâna văruită a răsunat de țipete de durere sub cerul plumburiu al acelei duminici de aprilie? E greu, inimaginabilă munca unei mame… și cu siguranță acelea au fost mame eroine. Copiii mei vor ști că în nordul Bucovinei au murit mulți îngerași, au fost ciuruiți. Li s-au frânt aripile iar ei s-au ridicat la cer. Va întreba cum și de ce? Eu îi voi răspunde că Dumnezeu și-a întins mâinile și i-a luat la cer, pentru că pământul era prea mic pentru suflețelele lor, atât de mari. Copiii noștri trebuie să afle că și pentru ei s-au jertfit românii din nordul Bucovinei.
Ce reprezintă pentru tine istoria neamului?
Acum când am reușit să adun informații despre ce a fost Fântâna Albă, mă cutremur și eu și colegii din grupul vocal al Liceului Tehnologic „Ion Nistor”. Ne e tare greu să descriem ce înseamnă pentru noi poporul român. Neamul românesc e mai mult decât mama și tata. E seva cu care ne hrănim în fiecare zi, iar românul e obligat să-și cunoască istoria. Granița trasată arbitrar de penița lui Stalin în urma pactului Ribbentrop-Molotov mă face să lăcrimez pentru tot timpul petrecut departe de străbuni. Într-o zi ne va chema pământul și mă întreb ce răspuns vom da când vom fi întrebați: voi ce ați făcut pentru țară?
Cum vezi azi familia?
Am spus mai sus că am fost o oaie rătăcită, că m-am depărtat la un moment dat de istorie. Științific, familia este celula de bază a societății, însă pentru mine ea întrece această limită. În familie e Dumnezeul păcii, al răbdării, al milei, al dragostei, Dumnezeu Fiul făcut om pentru mântuirea noastră. Să fi fost oare o lecție din care să ia aminte și alții cărora le-ar fi trecut prin cap să se întoarcă vreodată în țară? Nu știu și nu voi putea afla prea curând. Am pornit cu doar câteva informații despre ceea ce a însemnat Katyn-ul românesc și am ajuns să fiu un adevărat militant pentru cei care au sfârșit schingiuiți, batjocoriți și uciși mai apoi în pădurea din nordul Bucovinei.
Ce așteptări ai de la un om politic?
Politica e undeva departe de mine. Mi-a fost dat sa văd că suntem conduși de oameni prea puțin pregătiți. Acum, de curând, am văzut la televizor problema cu anexarea Peninsulei Crimeea și recunosc că mi-e frică, însă Dumnezeu e cu mine și nimic nu-mi va lipsi. Nu sunt analist politic, dar e evident chiar și pentru mine că vremuri cu pace prea mult timp nu vor mai fi. Drept urmare, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru poporul acesta secătuit de vlagă. Omul politic să aibă înțelepciunea să ia decizia cea mai bună. În Vicovu, bătrânii prevăd o noua ordine a lumii, iar scăparea o văd doar la Dumnezeu. Firește, îmi doresc ca și cei de la conducere să știe că poporul nu tremură de frica unui nou război, ci de teama de a muri fără o conștiință curată.
Dar de la un profesor?
Am învățat de-a lungul anilor că profesorul e un cufăr plin de cunoștințe, un izvor nesecătuit de informații; am învățat de la profesori că istoria și credința neamului românesc sunt mai presus de orice. Tot în liceu mi s-a deschis apetitul pentru cultură, pentru scrisul frumos despre frumos.
Te-ai gândit la ce facultate vei merge?
Da. Însă e puțin probabil să ajung acolo. Mi-am dorit de când mă știu să devin jurnalist, însă situația financiară din familie și sistemul românesc mi-au tăiat aripile mereu; dar n-am încetat niciodată să visez. Dumnezeu va avea grijă de dorințele mele, trebuie doar să știu cum și în ce fel să mă rog. Facă-se, Doamne, cu mine după voia Ta!
Ce simți la sfârșitul zilei de astăzi?
Ziua de 2 aprilie ne-a marcat profund. Cei de la Fântâna Albă aveau să moară, nu răstigniți pe cruce, ci ciuruiți de gloanțele K.G.B.-ului tocmai în Postul Mare. La îndemnul domnului profesor Vasile Schipor și al domnului director Cătalin Angelo Bărbuță am înălțat o rugă împreună cu părinții Mănăstirii Putna și am aprins o lumânare; atât am putut face astăzi pentru martirii noștri. Un umil gest de recunoștință! Odihnească-se în pace!