Alin și Cornelia Ștefănescu au locuit în străinătate zece ani: doi ani în Scoția și opt în Germania
De ce ai ales să te întorci în țară?
Pentru că nu plecasem cu gândul de a rămâne – nu îmi puteam închipui că voi îmbătrâni și muri acolo. Astfel că nu am ales să mă întorc, ci am ales doar când să mă întorc. Iar alegerea momentului întoarcerii a fost bazată pe faptul că fetița cea mare, Anastasia, trebuia să meargă la școală.
Șederea în străinătate te-a învățat ceva?
Am învățat foarte multe lucruri în cei zece ani de străinătate. În primul rând, lucrul făcut bine. În al doilea rând, am întâlnit niște preoți absolut minunați în cele șase parohii prin care am trecut. Am făcut parte din comunități ortodoxe foarte unite – chiar dacă erau uneori mixte: greci, ruși, sârbi, englezi – în care te cunoșteai foarte bine cu alți 30-50 de oameni care veneau la Sfânta Liturghie.
Ce au românii de oferit lumii de astăzi?
Nu știu, poate un suflet cald. Însă mi-e greu să generalizez. Încerc să trăiesc taina persoanei în întâlnirea cu celălalt, fără a mă gândi de unde vine el.
Care sunt riscurile întoarcerii în țară?
Instabilitatea financiară este o problemă în România. Puterea de cumpărare este foarte scăzută, iar cerințele societății cresc, punând presiune pe familii. Deși până să mă reîntorc nu m-a interesat deloc subiectul, am încercat să mă implic chiar și politic într-o încercare de a schimba ceva în această zonă și a nu-i lăsa mereu pe alții să decidă, însă este foarte greu.
Merită?
Din punct de vedere profesional, financiar, educațional și al sistemului de sănătate, sigur nu – pot compara în cunoștință de cauză. Însă pentru copii ne-am gândit că e mai bine să crească aici, în mijlocul familiei extinse, alături de bunici și verișori.
Când ai trăit cea mai mare bucurie?
Cea mai mare bucurie este una de zi cu zi și o simt în clipele petrecute alături de soție și de copii. De exemplu, simt ceva deosebit dimineața, când duc copiii la școala unde am învățat și eu. De asemenea, simt o mare bucurie după fiecare spovedanie și în nopțile de Paști la țară, stând alături de alți oameni din sat și cântând „Hristos a înviat!” într-un cimitir plin de lumină și în aerul plin de parfumul florilor de liliac și de cântecele nepământești ale privighetorilor.
De ce anume v-a fost cel mai dor din România, pe timpul cât ați fost în străinătate?
Nu am avut de multe ori sentimentul de dor de România, pentru că eu încerc să trăiesc bine timpul prezent și să fiu atent la ce-mi dăruiește Dumnezeu clipă de clipă acolo unde sunt. Iar Dumnezeu fiind foarte darnic, nu ai timp să te întorci prea mult cu mintea în trecut. Deci nici în străinătate nu m-am gândit prea mult la România, și nici în România nu mă gândesc prea mult la străinătate, deși, bineînțeles, în ambele cazuri am păstrat o legătură strânsă cu „dincolo”. De asemenea, nu ne-au lipsit biserica și Sfânta Liturghie, iar referitor la natură, erau și acolo câmpii frumoase – fără pungi de plastic ca în România, munți și păduri seculare – fără a fi defrișate fără nicio rânduială așa cum se întâmplă aici.
Traian și Claudia Șerbănuță, împreună cu copiii lor, au trăit timp de opt ani în Urbana, Illinois, SUA
De ce ați ales să vă întoarceți în țară?
Motivul întoarcerii noastre e foarte legat de motivul plecării din țară. În 2004 am plecat la studii doctorale în SUA. Pentru a putea studia și a avea o familie în același timp, fără a avea un al doilea serviciu, aceasta era cea mai bună soluție. Așadar, n-am plecat supărați pe România, nici măcar obosiți de a încerca să trăim aici. Am plecat dornici să învățăm lucruri noi. Mai mult, de la început a existat gândul reîntoarcerii. Cumva suntem ca cei care pleacă în străinătate ca să strângă bani să își construiască o casă în țară. Noi am plecat însă ca să ne construim o educație și ni se pare natural să încercăm să folosim cele învățate în România.
Șederea în străinătate te-a învățat ceva?
În timpul studiilor post-universitare am avut acces la un mediu academic cu tradiție, un mediu fertil ideilor și inovațiilor. În acest timp am învățat și am avut susținere din partea profesorilor să încercăm lucruri noi, să lucrăm în echipe, să transformăm ideile în proiecte. Am văzut că există mereu modalități de a face lucrurile mai bine – dacă se vrea. Acolo am învățat să ne privim propria țară într-un context mai larg și să vedem mai clar cum și de ce România e în întârziere față de restul lumii dezvoltate din punct de vedere educațional, informațional, social, civic.
Acest mediu ne-a mai învățat că, deși lumea este foarte largă și variată, poți găsi oriunde te duci prieteni și poți să înveți ceva de la ei. Campusul în care am stat avea o comunitate internațională numeroasă, de aproape 8.000 de studenți din peste 100 de țări. Avem acum prieteni în toate colțurile lumii, de care ne este dor, prieteni cu care am împărtășit o perioadă intensă de dezvoltare umană și de la care am învățat să fim mai buni.
Viața și călătoriile în SUA ne-au reîntărit înțelegerea adevărului că lucrurile se văd altfel de aproape decât de departe: peste tot găsești lucruri bune și lucruri mai puțin bune și atunci când generalizezi sau aplici stereotipuri fără să gândești pierzi lucruri esențiale.
De ce anume v-a fost cel mai dor din România, pe timpul cât ați fost în America?
Ne-a fost dor de multe lucruri… De familie, de prieteni… Unul din lucrurile care ne-a izbit cel mai tare a fost primul Crăciun acolo. Când, deși am fost să-l petrecem cu rudele, ca să fie în familie, și eram oarecum într-o comunitate românească, am fost marcați de lipsa de atmosferă de sărbătoare așa cum o știam. Atât de marcați încât ne-am hotărât să facem eforturi să ajungem în fiecare an de Crăciun acasă. Și chiar dacă nu am fost acasă, au venit părinții la noi. Așa că l-am tot regăsit în fiecare an; chiar și anul acesta, după ce ne-am întors.
Un alt lucru care ne-a lipsit a fost părintele duhovnic și biserica la care mergeam. E adevărat că am găsit și acolo un preot foarte sufletist, și că încetul cu încetul am ajuns să-l iubim și pe el și biserica de acolo, așa încât acum ne e dor de ei. Dar parcă predicile și cuvintele părintelui nostru ne erau mai pe potrivă, ne vorbeau mai bine nouă, temerilor noastre, problemelor noastre. De aceea, poate, căutam de fiecare dată când veneam în țară să ajungem pe la biserica noastră.
Virgil și Gabriela locuiesc din 2006 în Zurich, Elveția
Ce ai învățat din șederea în străinătate?
Să apreciem mai mult ce avem în țară, slujbele Bisericii. De asemenea, și familia, prietenii și obiceiurile străbune. Am înțeles că Biserica suntem noi, nu (doar) ierarhia și clădirile. Am aflat cum e într-o biserică cu o comunitate mică, de 40-50 de credincioși, unde oamenii se cunosc între ei și nu sunt doar niște necunoscuți care participă împreună la slujbă. Să trăim după un alt stil de viață, mai ordonat, dar și fără constrângeri materiale.
Am învățat și valoarea asumării responsabilității și a voluntariatului, și să mă îngrijesc eu de problemele mele, fără să mă aștept ca alții – statul – să o facă.
Ce au românii de oferit lumii de astăzi?
Ca și ceilalți ortodocși, au potențialul de a face cunoscută Ortodoxia prin felul lor de a fi și de a trăi. Nu știu cât de des se întâmplă aceasta.
Românii, prin caracterul lor, pot să ofere un exemplu de sensibilitate și de preocupare față de aproapele, căldură sufletească, deschidere și cordialitate în comunitate, solidaritate și dragoste în familie.
Care sunt riscurile rămânerii în străinătate?
Multe sunt legate de copii: cred că este foarte greu să le transmitem limba, cultura și tradițiile românești, iar fără ele le va fi mai greu să se apropie de Biserică. Credința mai este afectată și de creșterea copiilor într-o societate lipsită de Dumnezeu.
Se adaugă ispita confortului și a bunăstării, a unei vieți tot mai mult orientate spre plăceri, obișnuirea cu perfecțiunea – mai ales în Elveția – și disprețuirea României, în starea în care se află.
Apoi uitarea obiceiurilor, pierderea rădăcinilor, traiul departe de ce iubim – oameni, locuri.
Și, nu în ultimul rând, lipsa unor valori ale Ortodoxiei: a mănăstirilor, a Sfintelor Moaște, a bisericilor ortodoxe – și în sensul de clădiri.
Merită?
Vorbind strict material și lumește da, dar duhovnicește e îndoielnic; mai mult ca o experiență de viață, dar cu riscurile de rigoare pe termen lung.
Noi aici am reușit să avem copii, probabil și din cauza ritmului diferit al vieții. Putem să strângem bani pentru o casă. Cu toate acestea, ne simțim străini și singuri și vrem să ne întoarcem în țară de când am sosit aici.
Unde sau când ai trăit cea mai mare bucurie?
Virgil: Câțiva posibili candidați de răspuns: căsătoria – în România, nașterea fiecărui copil – în Elveția; în adolescență, când am citit că „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea…”.
Gabriela: Este greu să compar și să spun care a fost cea mai mare bucurie. Cred că întâlnirea cu Hristos în diverse moduri este o sursă nesfârșită de bucurii. Oriunde ai fi, poți să te bucuri pentru ce ți-a dat Domnul. Sau te bucuri când simți că cineva te iubește oricum ai fi: Domnul sau cei din jur.